Mihai Eminescu la „Timpul”

Categories Cultura, trimitere stanga (cu foto)Posted on

Mihai Eminescu la „Timpul”

Alături de Ion Luca Caragiale și Ioan Slavici, Mihai Eminescu a contribuit decisiv la prestigiul „Timpului”, făcându-l cel mai important ziar românesc din vremea lor. Poetul a luat conducerea cotidianului bucureștean la jumătatea lunii februarie 1880.

Mihai Eminescu

Întemeiat în martie 1876, ca organ central de presă al Partidului Conservator, „Timpul” s-a transformat, din aprilie 1876, când au venit la guvern liberalii, în ziar al opoziției conservatoare. Ca ziarist, Eminescu a fost cel mai înzestrat dintre contemporanii săi, ajungând să fie admirat și de adversari.

Astfel, liberalul C.A. Rosetti, el însuși conducător  al unui ziar, „Românul”, dimineața citea mai întâi ziarul „Timpul” și abia după aceea se preocupa de altele. Se spune că Eminescu nu scria la „Timpul”, ci oficia. Poetul a condus cotidianul bucureștean, ca redactor-șef, între februarie 1880 și decembrie 1881. El elabora editorialele de orientare politică, făcea lectura tuturor materialelor și hotăra asupra publicării lor.

Tot el selecționa și lucrările pentru foiletonul ziarului și deschidea coloanele acestuia nu doar scrierilor literare, cum era obiceiul în presa vremii, ci și unor studii științifice. Ca și în toate celelalte articole ale sale, și în cele două, reproduse mai jos, se remarcă patriotismul fervent al autorului, exactitatea informațiilor, limba curată în care sunt scrise, exemple pentru presa cu pretenții de astăzi. Din nefericire, mesajul lor e valabil și pentru societatea românească de astăzi.

Ambele articole sunt preluate din  „Opere – vol. XI/ Publicistică”  de Mihai Eminescu, Editura Academiei R.S. România, București, 1984. Această ediție critică este îngrijită de un colectiv de cercetători de la Muzeul Literaturii Române, sub conducerea acad. Dimitrie Vatamaniuc. (Adrian Bucurescu)

„Ziarele vorbesc…”

„Ziarele vorbesc despre pretențiuni pe cari le-ar fi ridicând călugării Locurilor Sfinte în privirea averilor secularizate ale mănăstirilor noastre închinate după vremi acelor locuri. Fiindcă lucrul se face în mod foarte tainic, nimic pozitiv nu pătrunde în public; iar ziarele guvernamentale păzesc, se-nțelege, tăcerea mormântului.

LIPSCANI, COLȚ CU VICTORIEI. Clădirea ziarului "Timpul", păstrată și astăzi

Îndată ce sunt milioane la mijloc, îndată ce se ivește vreun pretext de escamotare, ziarele guvernamentale tac, deși cestiunea e în aer de mai multe luni de zile. Suntem atât de deprinși cu această tăcere caracteristică încât nu mai îndrăznim a cere informațiuni prin «Monitor» sau prin presa oficioasă, precum ne sfiim pe de altă parte de-a înregistra tot ce se vorbește despre legăturile și spetele ce sfinții părinți au știut să-și câștige în sferele guvernamentale, până la ministru în sus.

Cestiunea testamentului mitropolitului Dosithei Filitis ne-a dovedit deja accesibilitatea sferelor governamentale, pe cari le rugăm să nu crează că vom face lucrurile uitate. În cestiunea aceasta a pretențiunilor Locurilor Sfinte părerea noastră – fără a intra câtuși de puțin în detalii e de-a le respinge pur și simplu. Chiar daca Cuza Vodă a oferit, din grație domnească, un dar din partea țării spre a îndulci inimele clerului grecesc pentru pierderile meritate, acel dar, refuzat odată, nu constituie nici un drept pentru Locurile Sfinte.

Dreaptă sau nedreaptă, bună sau rea, secularizarea s-a aplicat în toate țările Apusului european, față cu o biserică mult mai puternică decât cea grecească din Constantinopol, față cu o biserică, în sfârșit, care e unitară în privire ierarhică, ceea ce biserica orientală nu este. Unitatea bisericei răsăritene constă în identitatea canoanelor și a credințelor religioase, încolo nu există nici o legătură între bisericile autocefale.

Dovadă răsăritenii din Austria, cei din Rusia etc. Din nenorocire, biserica constantinopolitană n-a avut nicicând un caracter universal, ea a fost o restrânsă biserică special grecească și e natural că, de vreme ce n-a căutat a-și da o importanță umanitară, îngăduitoare, universală, nimeni nu i-a dat-o. Papa de la Roma nu era un arhiereu italian; patriarhul din Constantinopol însă nu-i nimic decât au arhiereu grec. Daca deci secularizarea s-a îndeplinit în țări catolice, cu cât mai mult era și naturală și justă față cu autorități eclesiastice străine și poporului și statului nostru, autorități cari reprezentau o naționalitate și în decadență și antipatică popoarelor Peninsulei.

Dar, precum am zis, dreaptă sau nedreaptă, bună sau rea, secularizarea a trecut în dreptul public al statelor, mai ales față cu averile religiei domnitoare. Toate pretențiile acestea au drept bază umanitatea lui Vodă Cuza, care voia să le dea ceva, nu ca despăgubire, căci o asemenea nici n-aveau dreptul de-a o pretinde, ci ca dar făcut unei biserici străine, cu care nu avem nici o legătură și nici nu putem avea. A fost o adevărată nenorocire că o legătură cât de slabă s-a stabilit cândva și că Țara Românească n-a mers din capul locului pe calea lui Roman Vodă al Moldovei, care, din momentul în care a organizat biserica țării sale, a și declarat-o autocefală. Revenind asupra cestiunii, vom vedea că și amănuntele se grupează în favorul respingerii pur și simplu a unor asemenea pretențiuni, nejustificate prin nimic.”
(3 mai 1880)

„O însărcinare publică…”

„O însărcinare publică, o funcție e, prin natura ei, atât de grea încât absoarbe toată activitatea unui om onest. Daca datorită funcționarului ar fi ceva definit, care s-ajungă la capăt în cutare minut, ca zidirea unei case sau sfârșirea unui desemn, se-nțelege că o asemenea absorbire a întregei individualități nu s-ar cere. Dar viața statului e infinită, funcționarea sa asemenea.

Seriile de procese ale unui tribunal par a nu fi început niciodată și nu se vor sfârși niciodată. Tot astfel e cu lucrările curente ale administrației, tot astfel în fine cu instrucția. Fiecare ramură de învățământ s-a specializat și subspecializat atât de mult încât cere viața și activitatea întreagă a unui om spre a fi pe deplin știută și profesată cu bună-credință și cu conștiință.

Astfel, ocupându-se cineva toată viața cu un singur obiect, abia e în stare a-l cunoaște și profesa pe deplin, abia e în stare a rămânea în curentul progresului specialității lui. Când, așadar, pentru o singură funcție abia e de ajuns un om, ce vom zice când vom vedea genii universale din partidul roșu ocupând câte 4-5 funcțiuni? Acest cumul ar fi sau o dovadă de-o extraordinară capacitate și de-o iubire de muncă mai mult decât americană, sau o dovadă de egală incapacitate în toate ramurile, unită cu tendința de-a-și crea din bugetul statului resurse pentru un trai aristocratic și cu cea, și mai periculoasă, de-a privi funcțiunile statului sau ale altor așezăminte ca pe niște sinecure.

Astfel, d. Primar de București ia odată leafa de primar. Dar să nu crează cineva că, pentr-un asemenea om de-o inteligență vastă, administrația unui oraș de 200.000 de suflete ar fi atât de grea încât să-i ocupe tot timpul. Din contra, în câteva minute s-a regulat tot ce privește comuna și d. primar are timpul a se ocupa cu afacerile epitropiei Brâncovenești, unde ia asemena o mie de franci pe lună. Și, cu toate acestea, statul l-a pus deja deoparte ca nevolnic, căci ia și o pensie de câteva sute de franci pe lună.

Fotocopie după un manuscris al lui Eminescu

Dar nici primăria, nici Eforia nu consumă tot timpul acestui viguros Ercule, încât (î)i mai rămâne destul spre a se interesa de afacerile generale ale statului, ca deputat, de unde iar ia doi galbeni pe zi. Apoi mai e un medic în București, de specialitatea sa chimist. Pentru câte funcțiuni n-are timp acest geniu contimporan? E medic primar, profesor, efor al spitalelor, membru în consiliul Instrucțiunii Publice, prezident la o societate de asigurare, profesor la un institut de fete etc. etc.

E un liberal la regie cu 2.500 fr. Pe lună. S-ar crede că funcțiunea sa, mai bine retribuită decât aceea a unui ministru, (î)i ocupă tot timpul. Nu. Se mai ocupă și cu specialitatea drumurilor de fier, pe lângă tutun de specialitate, și e trimis în misiuni plătite cu mii de franci; în același timp e la Casa de Depuneri și Consemnațiuni ș.a.m.d. Sunt mii de cazuri de acestea, pe cari le-am putea cita spre rușinea generației actuale și spre mai marea rușine a neamului românesc, care sufere toate acestea în tăcere, care îngăduie ca sudoarea lui, destinată a se întrebuința în mod productiv, să se risipească în plăți de sinecure și spre înavuțirea incapabililor de tot soiul.

Cine se crede capabil a îndeplini cu egală conștiință 3-4 funcțiuni acela sau își face iluzii asupra capacității sale, și atunci e fără dreaptă judecată, sau nu-și face această iluzie și atunci e… ceva și mai rău. A lua bani de-ai statului, de-ai comunei, de-ai așezămintelor, spre a nu da de muncă în schimb, de vreme ce e peste putință a munci în șapte părți cu același interes, e o faptă a cărei caracterizare o lăsăm în seama moralistului și a opiniei publice.

Căci, daca am caracteriza-o noi, ne temem că pana noastră, alegând espresiile cele mai adevărate pentru însemnarea acestui abuz, ar trece marginile unui stil cuviincios, fără ca prin aceasta onorabilitățile partidului roșu să devină mai conștiincioase în privirea banului public. Dar, pe lângă acest abuz al cumulului, mai sunt sute de altele, tot atât de grave, asupra cărora vom reveni cu altă ocazie.”
(18 mai 1880)

Adrian BUCURESCU