Mircea Cărtărescu: Cum i-am cunoscut

Categories Cultura, La zi, trimitere dreaptaPosted on

Mircea Cărtărescu: Cum i-am cunoscut (22)

Mircea Cărtărescu

Am fost, în iarna lui 1979, la lansarea volumului „Va fi liniște, va fi seară” al lui Virgil Mazilescu, la librăria de la Scala. Ningea greu, se lăsase noaptea și farurile mașinilor de pe Magheru te orbeau.

Așteptam afară, în fața  librăriei, sporovăind cu câțiva poeți optzeciști, dintre care doar unul sau doi debutaseră deja.

Era o atmosferă mondenă, lumea venea ca să se vadă, să mai schimbe noutăți, Mazilescu era un poet încă tânăr, foarte la modă, și eu, care nu-l văzusem niciodată, așteptam să deslușesc în mulțime, în lumina tremurătoare a nopții, pe cineva care să semene cu poezia mazilesciană pe care-o știam deja bine din primul său volum.

„Uite-l”, îmi zice Madi, colega mea de facultate, ce avea să devină poeta Mariana Marin, și ochii ei cafenii, migdalați, se aprind deodată. Madi avea să rămână, până la moartea lui Mazilescu, și apoi până la propria ei moarte tragică, nu o admiratoare, ci mai degrabă o preoteasă a cultului poetului ce se lansa în seara aceea.

A devenit și iubita lui într-o vreme, pentru că în boemă dragostea se împărtășește prin trup și poezie cu aceeași înfrigurare. Amândoi acești poeți nefericiți au ars lumânarea la ambele capete, topindu-se înainte de vreme o dată cu ea.

Şi iată-l pe Mazilescu trecând printre noi fără să ne-arunce nici o privire, bărbos, ursuz, cinic, cu un aer de duritate care m-a contrariat. Nici o legătură între figura sa și versurile elaborate intelectual și emoțional, aducând când cu Kavafis, când cu Pessoa din „Va fi liniște, va fi seară”.

Mi-a fost de la-nceput antipatic și așa avea să-mi rămână până la capăt. N-am intrat în librărie, așa că nu știu nici cine-a vorbit la lansare, nici ce-a spus Mazilescu. Nu m-am dus să iau un autograf pe cartea lui.

Un foarte tânăr poet, discipol obedient al maestrului, s-a dus cu cartea la el și a ieșit iarăși afară, în zăpada fleșcăită din fața librăriei, citind autograful, nedumerit și melancolic. S-a apropiat de noi, care tropăiam de frig, și ne-a-ntrebat: „Băi, ce-nseamnă chestia asta, «boule», e-n franțuzește, nu-i așa? Parcă glob, sferă… Ce-o fi vrut să spună Mazilescu? S-o fi referit oare la poezia lui sau a mea?”. „Ia să vedem”, i-am zis, și am citit dedicația.

Cu litere lăbărțate pe o pagină-ntreagă, Mazilescu îi scrisese doar atât: „Boule, învață de-aici să scrii poezie!” și semnase narcisic și grandios. Junele poet continua să pronunțe cuvântul pe franțuzește, bâlbâind într-o confuzie totală: bul… bul… bilă… sferă… Nu-i venea să-și creadă ochilor.

A trebuit să ne vadă tăvălindu-ne de râs minute-n șir ca să-înțeleagă. A rămas jignit de moarte, dar până la urmă, ca un învățăcel Zen pocnit din senin cu toiagul în cap de maestru, a interpretat și mitocănia asta ca o manifestare a geniului: „Băi, nu mai râdeți, înseamnă că Virgil ține la mine, nu-i trântești așa, oricui, din senin, un «boule» în autograf…”.

L-am văzut apoi de câteva ori pe maestru în fieful său, la restaurantul scriitorilor, înconjurat de discipoli. Duritatea lui era șocantă, de asemenea grandomania.

Mereu spunea că nu sunt decât patru mari poeți în lume, primul era Eminescu, apoi Kavafis. L-am uitat pe-al treilea, dar pe locul patru venea el însuși. De multe ori alcoolul îl făcea violent.

A trebuit să-i citesc jurnalul, mult după ce poetul nu mai era, ca să-nțeleg fragilitatea și marea de suferință din spatele acestei măști.

Mi-a părut rău atunci că îl judecasem atât de pripit.
Dar, ca de obicei, era prea târziu.

Mircea CĂRTĂRESCU