Iarna în Maramureș
Maramureșul este un ținut geografic și etnocultural alcătuit din Depresiunea Maramureșului, situat pe cursul superior al văii Tisei, și pantele munților înconjurători: ai Oașului, Gutâi, Țibleș și ai Rodnei spre apus și miazăzi, ai Maramureșului și Carpații Păduroși la răsărit și miazănoapte. Din Maramureșul istoric, România mai păstrează astăzi doar partea de sud, partea nordică aflându-se în estul regiunii Transcarpatia din Ucraina.
Cimitirul Săracilor din Sighet
Masivii muntoși din această zonă depășesc înălțimea de 2.000 m și beneficiază de pășuni alpine. Munții sunt acoperiți de păduri de stejar, fag și molid, abundența lemnului lăsându-și amprenta pe arhitectura tradițională a caselor și bisericilor, precum și pe celebrele porți și cele mai multe unelte de gospodărie. Relativa izolare a Maramureșului între munți a favorizat și apărarea lui și păstrarea formelor de organizare locale pentru multe veacuri, precum și conservarea felului tradițional de viață până astăzi.
Dacii liberi
Etnografii și alți cercetători au remarcat de mult asemănarea perfectă a fizionomiei maramureșenilor cu cea a dacilor sculptați pe columna lui Traian, ceea ce confirmă că aici au pribegit mulți dintre cei care au reușit să se salveze din fața invadatorilor romani. Mulți maramureșeni își spun și astăzi cu mândrie „daci liberi”. Pe de altă parte, impresionați de puritatea tradițiilor păstrate aici, de cinstea și hărnicia oamenilor locului, unii cercetători au numit Maramureșul „etnoteca poporului român”.
Urme ale locuirii umane în Depresiunea Maramureșului se găsesc încă din paleolitic, neoliticul fiind și el foarte bine reprezentat. Din vremea dacilor sunt atestate urmele cetăților de pe dealul Solovan – la Sighet, dealul Cetății – la Oncești, precum și de la Slatina și Călinești. Veche regiune românească, „Ţara Maramureșului” este atestată pentru întâia oară cu acest nume în hrisoave, la leatul 1199, în vremea expansiunii ungare în Transilvania.
Pe atunci populația era pur românească în tot Maramureșul, precum și în ținuturile învecinate de la apus, Ung și Bereg. Pentru ultimele regii Ungariei le garantau românilor dreptul de a-și alege singuri voievodul și de a fi judecați după „dreptul valah”, până la leatul 1383, de când se păstrează ultimul document în acest sens. În timp ce unii conducători s-au integrat în nobilimea maghiară, mulți s-au împotrivit, iar în cele din urmă au trecut munții spre regatul Poloniei, unde, remarcându-se prin inteligență și vitejie, au primit titluri și pământuri, sau spre răsărit, unde au întemeiat voievodatul Moldovei.
La leatul 1397 se refugiază în Ungaria Teodor Koriatovici, cneazul Podoliei, după ce a fost învins de ducele Witold al Lituaniei, și primește domeniul Muncaciului. El va aduce, mai întâi în Bereg, mii de familii de ruteni de peste munți, care mai târziu vor fi primiți și în Maramureș ca lucrători pe domeniile nobililor. Blânzi și harnici, ei vor fi favorizați și de regalitate, iar prin rutenizarea unor sate românești vor ajunge majoritari în unele părți ale Maramureșului.
Biserică din Maramureș
Matei Corvin, el însuși de origine română, a avut relații foarte strânse cu nobilii maramureșeni, dintre care și-a ales oșteni de nădejde în luptă, dar și pentru garda regală. De asemenea, a conferit multor maramureșeni titlul de liber-baron, ceea ce însemna că se supuneau numai regelui și titlul se acorda în situații extrem de rare.
Tot Matei Corvin a luat sub protecție cea mai veche mânăstire românească de acolo, Peri, și a numit comiți români pentru Maramureș, dintre care merită a fi pomeniți celebrul bănățean Pavel Chinezul, în 1467. Tot maramureșenii din garda lui îl salvează după lupta de la Baia, ducându-l, rănit, la Brașov. Pe timpul lui Mihai Viteazul, întreg Maramureșul istoric a făcut parte din statul creat prin unirea celor trei Ţări Române.
Pintea Viteazul
Figura emblematică a Maramureșului este de departe Grigore Pintea, zis Pintea Viteazul, un vestit haiduc din Ţara Lăpușului, născut în 1670 la Măgoaja, comitatul Cluj, ca fiu de nobili români. Intrând în conflict cu nobilii din zonă, Pintea s-a hotărât să lupte împotriva nedreptăților sociale și, fugind în codrii Maramureșului, s-a apucat de haiducie. Potrivit legendelor, el reușea să scape de fiecare dată de urmăritori.
Din documentele timpului reiese că Grigore Pintea era un om instruit, cunoscător al mai multor limbi străine și al tehnicilor militare deprinse în garnizoane, pe când era căpitan în armata lui Francisc Rakoczi al II-lea. Diplomat și bun negociator, Pintea a fost considerat de unii istorici ca „unul dintre cei mai însemnați români din secolul al XVII-lea”. În primăvara anului 1703, mai multe orașe din nordul Transilvaniei cad în mâna răzvrătiților. Oastea lui Pintea trebuia să cucerească cetatea Baia Mare – vistieria imperială.
În luna august orașul era asediat, însă, în urma unei ambuscade, Pintea Viteazul este împușcat mortal în fața porții de sud a orașului, în apropiere de Bastionul Măcelarilor. Baladele populare spun că nu a putut fi ucis decât de glonț de argint. Se mai spune despre el că ar fi luptat și împotriva tătarilor, pesemne pe când era în armată. Pe unde te duci prin Maramureș, întâlnești toponime legate de traseele și popasurile întreprinse de cetele de haiduci ale lui Pintea: Casa lui Pintea, Fântâna lui Pintea, Izvorul Pintii, Șatra Pintii, Vârfu Pintii sau Peștera lui Pintea.
Specific. Poarta și casa din lemn
Numeroase legende vorbesc despre „berbințele cu galbeni” ale lui Pintea, ascunse în peșterile sau grotele din diverse locuri. În biserica din Budești se află o cămașă de zale și un coif pe care le-ar fi purtat Pintea Viteazul sau pe care le-ar fi luat în luptă de la tătari, iar la muzeul din Baia Mare sunt expuse armele și harnașamentul pe care le folosea.
Monumente în patrimoniul UNESCO
Iarna vine mai devreme în Maramureș și este mai lungă decât în alte regiuni ale României, iar turiștii vin aici mai cu seamă la sărbătorile dintre Crăciun și Bobotează. Numeroasele pensiuni oferă nu doar mâncăruri tradiționale, ci și obiceiuri autentice ce au loc aici cu prilejul sărbătorilor.
În același timp, drumeţii pot vizita numeroase obiective turistice, printre care celebrul „Cimitir Vesel” de la Săpânța, precum și mânăstirile și bisericile de lemn. Aceste biserici, despre care Lucian Blaga scria că sunt „printre cele mai prețioase și mai fără de rezervă admirate produse ale geniului nostru popular”, reprezintă, într-adevăr, o culme a artei de a construi în lemn.
În anul 1999, opt biserici de lemn din Maramureș au fost incluse pe lista patrimoniului cultural universal al UNESCO. Astfel, din cele aproximativ 100 de lăcașuri de cult din arealul maramureșean, au fost incluse pe această listă bisericile din Bârsana, Budești-Josani, Desești, Ieud-Deal și Poienile Izei din Maramureșul voievodal, Plopiș și Surdești din țara Chioarului și Rogoz din Ţara Lăpușului.
„Nu-i oraș ca Sighetu!”
Un vechi cântec din partea locului spune așa: „Cât îi Maramureșu’ / Nu-i oraș ca Sighetu”. Sighetu Marmației, numit în trecut și Sighetu Maramureșului, este atestat documentar în anul 1326 și ca oraș în anul 1532. A fost capitală a Maramureșului istoric mai bine de șase veacuri.
La 22 noiembrie 1918, în piața centrală Sighetului s-a desfășurat o mare adunare națională a românilor maramureșeni care a ales Sfatul Național și a hotărât trimiterea delegaților la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, care a decis unirea cu celelalte provincii românești în hotarele României Mari. Unul dintre cele mai vizitate monumente din Sighet este Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, realizat și administrat de Fundația Academia Civică, la inițiativa scriitorilor Ana Blandiana și Romulus Rusan.
Muzeul se află în clădirea fostei închisori comuniste, unde au pătimit și au murit unii dintre cei mai mari oameni politici și de cultură din istoria noastră recentă. La marginea orașului se află „Cimitirul Săracilor”, unde-și dorm somnul de vechi, fără ca mormintele lor să poată fi identificate, acești eroi ai neamului.
Un alt obiectiv din Sighet, pe la care se abat mulți turiști, este Muzeul Maramureșului, situat pe dealul Dobăieș, în partea de răsărit a orașului.
Gospodăriile acestui muzeu le permit vizitatorilor să sesizeze adevărata esență a artei populare a Țării Maramureșului, așa cum a fost aceasta structurată de-a lungul veacurilor. Secția în aer liber s-a constituit ca o rezervație de arhitectură țărănească, fiind opera comună a lui Francisc Nistor și a actualului director al instituției, Mihai Dăncuș. Cine merge de sărbători la Sighet are prilejul de a asista la unul dintre cele mai importante evenimente pe care le găzduiește orașul, anume Festivalul de Datini și Obiceiuri de Iarnă MARMAȚIA, care are loc în fiecare an pe data de 27 decembrie.
În preajma acestei zile se organizează la Sighetu Marmației sesiuni de comunicări, concerte de colinde, expoziții de artă ș.a. La acest festival iau parte și ansambluri folclorice din alte zone ale țării, precum și formații din străinătate.
Adrian BUCURESCU