Acum o săptâmână l-am sunat. Ştiam că e gata cu o ultimă carte şi voiam să-i fac o prezentare în cenaclul Sadoveanu. Mi-a răspuns doamna sa, spunându-mi că lui Geo nu-i e bine deloc, astfel că amânăm ieşirea în public până va putea fi şi el prezent la eveniment. Da, e vorba de nea Geo, aşa cum îi spuneam noi, apropiaţii, printre care, de prin anii ’70, ( ce de ani au zburat!), mă număra şi pe mine. Într-un interviu din 2003 într-un cotidian central, vorbind cu el despre dublul contemplat cu sinceritate pe care-l descoperisem în prima carte de poeme semnată Geo Vlad, ,,Mozaic de dor”, îmi răspunde: ,,Păi cum altfel? Dublul de care vorbim îl mai poţi găsi în vreo 4-5 caiete de versuri dedicate prietenilor, familiei, artiştilor şi scriitorilor pe care i-am cunoscut. Trag azi linie şi tot mai sper.” Şi eu am sperat să ne mai întâlnim în viaţă fiind. Iată că n-a fost să fie. Geo Vlad s-a stins (miercuri, 14 Mai), la 74 de ani. Nu rememorez nimic altceva în legătură cu ,,meşterul”, cum îi spuneam eu, decât că viaţa culturală a Constanţei, câtă vreme a fost referent cultural la Casa Armatei, se leagă de numele său şi implicit de cea a exprimării valorice , de netăgăduit a membrilor cenaclului literar ,,Mihail Sadoveanu”.
Eram militar în termen când ne-am cunoscut. La termen trebuia să răspund şi eu când dădea ,,alarma” să fim prezenţi poeţi, prozatori, umorişti pentru diverse recitaluri în public, când era şedinţă de lucru sau că venea de la Radio România constănţeanul George Mirea să facă înregistrări cu noi, pentru o emisiune care se difuza pe Programul 2, dedicată cenaclurilor literare. Era o atmosferă fină, nea Geo jubila, uneori îşi regiza spontaneitatea. Era sobru din ambiţia, discretă, de a impune respect şi de a intra, ca de la inimă la inimă, cum îi plăcea să spună tuturor, în conştiinţa cetăţii. Apoi, să cultivi inspiraţiea celor care se-ncumetau să-şi dea pe mâna lui producţiile literare, înseamnă, cred, să ai o privire care află înaintea multora, talentul şi harul ascunse. ,,Băi, Nae! Ai văzut că am ,,mirosit” bine, ne tachina el, bonom. Ca şi mine, a avut încredere în etica umanistă ca putere a actului intelectual. De aceea disputele noastre au avut legătură doar cu literatura a cărei alegere este spiritul critic, în speţă libertatea şi nu egalitatea. Dar spiritul meu critic nu m-a făcut, în ceea ce-l priveşte pe nea Geo, nepopular, aşa că dedicaţia dată pe una dintre cărţile lui ,,Durului Mircea Lungu. Cu dragoste Geo Vlad”, o citesc în cheia bunei prietenii de care m-a asigurat întotdeauna. Cu aceeaşi dragoste am aşternut şi eu aceste rânduri, dar şi cu regretul plecării sale dintre noi.
Foto: Geo Vlad (sursă foto: arhivă personală)