Noul val în poezia românească

Categories Cultura, trimitere dreaptaPosted on

Noul val în poezia românească

La ora actuală puțini dintre noi mai știu ce e aceea poezie. Anii trecuți, când s-a făcut un fel de clasament al poeților contemporani, pe primul loc, pare-mi-se, a ieșit Adrian Păunescu. Acesta nu mai este printre vii.

Eugenia Țarălungă, poeta „micilor unități de percepție” și a „flăcării de brichetă”

Felul cum a fost însoțit la groapă dovedește că poezia lui a avut și probabil o să mai aibă de acum încolo cititori berechet. Acum vreo șapte ani a fost înmormântat cu onoruri militare Ștefan Aug. Doinaș. Evident, cu totul altceva decât Păunescu, dar, de asemenea, creația lui aparține altui timp.

Când a murit acum cinci ani Ion Stratan, din păcate, numărul celor care-l citeau și-l apreciau era mult  mai mic decât în cazul celor citați anterior. Iar Stratan a fost încă un optzecist celebru, prezent, de exemplu, în antologia de acum trei decenii „Aer cu diamante”, reeditată acum, alături de Florin Iaru, Traian T. Coșovei și, evident, Mircea Cărtărescu. Dar ce se va întâmpla cu cei tineri, care nu sunt nici nouăzeciști, ci douămiiști? Cine îi mai citește pe ei? Cine îi mai iubește? Cum vor sparge banchiza de gheață a anonimatului?

După 1989 doi poeți s-au impus totuși, în pofida unei piețe de carte care nu mai avea nici în clin, nici în mânecă cu poezia: Ioan Es Pop și regretatul Cristian Popescu. Prin moartea prematură a acestuia din urmă, numele nouăzecist cel mai marcant a rămas al lui Ioan Es Pop. Nu întâmplător el a recomandat-o încă de acum  șapte ani de la debut pe Eugenia Țarălungă.

Eram în 2003 și tânăra cu o superbă candoare pășea pe câmpul presărat cu spini al poeziei, știind că nu mai există drum de întoarcere și că din acel moment încolo va suferi până la moarte. A trecut un septenal greu pentru ea. Iată că acum, la sfârșitul anului 2010, la Gaudeamus, a publicat o carte extrem de complexă, la editura clujeană Limes, o editură prestigioasă, condusă de poetul Mircea Petean.

Cartea are un titlu deconcertant, „BIU”, un fel de abreviere de la „Be you”, dar exprimând și ideea a ceva fulgurant, ca flacăra de brichetă, cum se și chema volumul în prima lui versiune. Încă o dată, cartea oglindește perfect starea din prezent a poeziei românești. Este, de aceea, o carte-pilot sau amiral, care, ca într-un mozaic, vrea să redea un peisaj liric fragmentat, aparent minat de discontinuități, dar păstrând în subtext o melancolie  disperată,  aceea a autorului însuși care știe că are sufletul sfâșiat, dar nu renunță la chemarea  ce vizează tocmai unitatea pierdută a Universului.

În ultimii ani poezia noastră a numărat nume importante, fiecare cu vocea sa inconfundabilă, autori tineri, foarte tineri, care s-au încăpățânat să nu abdice într-o luptă pentru unii eșuată încă de la început. Dan Coman, Claudiu Komartin, Theodor Dună, Elena Vlădăreanu, Adi Urmanov, Doina Ioanid, îi amintesc nerespectând vreo ordine, uitând probabil nume mai importante, dar nu aceasta contează acum. Ceea ce contează este efortul fiecăruia de-a nu lăsa să moară în sine fărâma de  lumină și de cuvânt.

Şi de aceea au scris, au rostit. Eugenia Țarălungă intră în aceeași serie de autori  neaplatizați. Poezia ei exprimă o revoltă jucăușă, dar din care nu  lipsesc accentele tragice. Nu vrea să epateze, fiindcă știe că centrul de greutate pentru orice ființă muritoare se află în altă parte. Spre această altă parte  tânjește și ea, iar poezia de față nu e decât un substitut a ceea ce urmează să  primească altcândva și altundeva.

Deocamdată ne aflăm pe pământ, în lumea aspră a criticilor literari, unde ce e pe hârtie înseamnă mai mult decât o mie de transcendențe sugerate. Poeta are grație și o ușoară detașare de sine, în așa fel încât, încercând s-o muști printr-un verdict rău, constați că dinții se înfig într-o maree de abur. Totuși, cine este „BIU”? Fără a vă răspunde vă spun doar că la pagina 90 a cărții veți descoperi una dintre cele mai gingașe și cutremurătoare mărturisiri care s-au făcut vreodată în literatura noastră, despre apropierea și depărtarea celui drag care poate fi copil, iubit, tată.

Un copil în cer (vezi poemul „Sânge îndesat între coperți abia depărtate”) e ca mormântul în cer al lui Vintilă Horia. Trăim ce citim și invers…


Dan STANCA