Șapte decenii de când am pierdut Cadrilaterul (I)
Basarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţei, Cadrilaterul – bucăţi dintr-o Românie ciumpăvită, fragmente înstrăinate dintr-un corp care-şi aflase, într-un târziu istoric, unitatea logică, organică, pe temelii aşezate încă din Antichitate.
Regina Maria, ființa fără de care România Mare nu ar fi existat, persoană providențială, care și-a iubit țara de adopție mai mult decât au iubit-o românii verzi
Cuvinte-tabu pe timpul comunismului, interzise poporului, oamenilor de rând, nu şi scamatorilor politici, scoase din mânecă din raţiuni conjuncturale când îşi simţea scaunul ameninţat. (Precizăm că nici Gheorghiu-Dej, nici Ceauşescu – singurii care îşi puteau permite recursul la amintirea ţinuturilor răpite, şi aceasta, numai după moartea lui Stalin, care i-ar fi scurtat imediat de căpăţână – nu au făcut vreodată vreo referire la Cadrilater.)
În această toamnă, când s-au împlinit 70 de ani de la cedarea părţii de sud a Dobrogei, Mănăstirea „Peştera Sfântului Apostol Andrei” a găzduit un simpozion comemorativ dedicat înstrăinării Cadrilaterului. Au colaborat Arhiepiscopia Tomisului, Asociaţia Cultural-Ştiinţifică Dobrogeană „România de la Mare”, Asociaţia Arhiviştilor şi Prietenilor Arhivelor „Ovidius”, filiala constănţeană a Societăţii de Ştiinţe Istorice din România, Asociaţia Aromână din Dobrogea „Picurarul de la Pind”.
Sub genericul „Prinos de recunoştinţă desţelenitorilor români ai Dobrogei de Sud (1913-1940)”, au susţinut comunicări dr. Gheorghe Dumitraşcu („Contextul internaţional al cedării judeţelor Durastor şi Caliacra”), dr. Constantin Cheramidoglu („Documentele de arhivă – preţioase mărturii ale modernizării Dobrogei de Sud”), dr. Virgil Coman („Românii din Meglenia şi modernitatea naţional-culturală a Dobrogei de Sud”), dr. Nistor Bardu („Românii balcanici – aromânii – şi întărirea autorităţii Statului în judeţele Durostor şi Caliacra”), diacon Ciprian Munteanu („Documente inedite privind parohiile din Dobrogea de Sud”, 1913-1940), Ovidiu Dunăreanu („Scriitorii sud-dobrogeni, români şi bulgari – înfrăţiţi întru slujirea culturii”), Alexandru Mihalcea („Spiritualitatea românilor sud-dobrogeni”), Mirel Stănescu („Despre Cadrilaterul nostru – amintiri din universul concentraţionar comunist”), Dumitru Şopu („Învăţământul în Dobrogea de Sud”), Marian Moise („Modernizarea «Coastei de Argint» – parte constitutivă a României Mari –, în memorialistica românească”), dr. Stoica Lascu („Prinos de recunoştinţă antecesorilor noştri care au crezut şi au militat pentru înfăptuirea idealurilor naţionale în partea meridională a României Mari”).
Trebuie spus din capul locului că rostirile participanţilor au avut caracterul unor evocări, al unor evaluări a ceea ce a întreprins şi a realizat stăpânirea românească în decursul sfertului de secol cuprins între 1913 (28 iulie – consacrarea „sfârşitului războaielor balcanice” – cf. prof. univ. dr. Aurel Preda-Mătăsaru, „Tratatul între România şi Bulgaria”, ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 36) şi 7 septembrie 1940 (semnarea documentului intitulat „Tratat între România şi Bulgaria” la Craiova; atunci s-a consumat ceea ce autorul citat consideră a fi „ultimul act de ciuntire a teritoriului aceleia ce fusese România Mare” – op. cit., p. 104).
Aşadar, nu porniri iredentiste, nu impulsiuni revanşarde! Doar o necesară şi onestă restituire a unui trecut – cu reverberaţii adânci în desfăşurarea prezentului, este drept, aşa cum orice moment al trecutului îşi transmite vibraţiile în viitor. O facem sine ira et studio.
Repere fundamentale
Pacea de la Bucureşti, consacrată prin tratatul amintit, semnat pe 28 iulie/10 august 1913, „a consemnat, între altele, şi extinderea graniţei sudice a ţării noastre, prin integrarea Dobrogei de Sud – respectiv a judeţelor Durostor (3.226 kmp) şi Caliacra (4.500 kmp). «S-a dovedit că România nu face politica altora, ci politică românească, sănătoasă, care va folosi nu numai ţării, dar şi păcii europene» – scria în acele zile gazeta vieneză Sonn und Montag Zeitung, recunoscând, în chip direct, rolul de echilibru, stabilitate şi civilizaţie jucat de ţara noastră în sud-estul Europei” (cf. Stoica Lascu, în „Dobrogea de Sud în contextul istoriei poporului şi Statului Român, 1913-1940”, studiu publicat în revista constănţeană „România de la Mare” nr. 3-4/1994).
Intrarea teritoriului numit Dobrogea de Sud în componenţa Statului Român este nu un act anexionist, ci o justă reparaţie a nedreptăţii făcute ţării noastre de Marile Puteri, cu deosebire de Rusia, meşteră în a ţese intrigi de culise, la Congresul de la Berlin – 1878, consecutiv războiului ruso-turc. (Nu mai stăruim asupra ingratitudinii „aliatului” nostru de la Răsărit, disperat în a cere ajutor armatei române şi Principelui Carol, gata – după terminarea ostilităţilor – să-i înfigă salvatorului pumnalul pe la spate).
Istoric şi geomorfologic, Dobrogea de Sud formează un tot unitar cu partea actualmente românească a provinciei pontice, fapt subliniat de istorici şi geografi; o admirabilă sinteză a observaţiilor savanţilor obiectivi o aflăm în afirmaţia profesorului Constantin Brătescu privind caracterul frontierei româno-bulgare aşa cum a fost fixată sub presiunea celor care „au condus jocul” la congresul berlinez: „Dacă în urma războiului de la 1877 tratativele păcii s-ar fi desfăşurat mai favorabil pentru noi, graniţa Dobrogei ar fi căzut mult mai departe decât cea actuală şi ar fi avut calitatea unui hotar natural (subl. ns.), trecând, de exemplu, peste cumpăna apelor ce domină văile cu margini povârnite ale Provadiei şi Lomului Alb. Am fi avut astfel întreaga regiune naturală a Dobrogei prebalcanice (subl. ns.), iar ca populaţie, un număr infim de mic de bulgari, căci ţinutul era ocupat de o masă aproape compactă de turci, în mare parte dispuşi spre emigrare. Am căpătat, în schimb, o graniţă de şicană (subl. C. Brătescu) care, prin marea ei apropiere de linia văii Cara-Su, nu ne putea asigura nici podul de la Cernavodă şi nici portul Constanţa, create ceva mai târziu”.
(Deschidem o paranteză relativă la mentalitatea demnitarilor ruşi în raporturile lor cu românii: „Nu uitaţi ceea ce datoraţi Rusiei, teritoriul de dincolo de Dunăre la care voi n-aveţi nici un drept, ea – n.n., Rusia – este cea care v-a făcut acest dar”, i-a spus prinţul Gorceacov lui Ion Ghica, reprezentantul României la Petersburg; prinţul uitase ruşinea păţită de armatele ruse în Bulgaria de Nord, nevoite să ceară ajutor românilor; lăsăm la o parte obişnuinţa Rusiei, indiferent că e vorba de Imperiul ţarilor sau de Uniunea Sovietică sub Lenin şi Stalin de a da – şi a lua – ce nu-i aparţine. Cuvintele lui Gorceacov le-am citat după volumul d-nei Daniela Buşă „Modificări politice – teritoriale în sud-estul Europei între Congresul de la Berlin şi primul război mondial – 1878-1914”, ed. Paideia, 2003, p. 53.)
N. Iorga: „Dobrogea a format un întreg sfărâmat la 1878 şi reîntregit la 1913“
Datele istorice vorbesc şi ele limpede despre unitatea celor două părţi ale Dobrogei. Viguroasele noastre rădăcini etnogenetice sunt implantate deopotrivă la sud de Dunăre. „Dobrogea de Sud este şi ea parte integrantă din arealul etnogenezei româneşti, procesul de romanizare al populaţiei getice, autohtone, circumscriind o vastă arie sud-dunăreană; de altfel, anticul hotar dintre provinciile romane Scythia Minor şi Moesia Secunda îl forma Valea-fără-Iarnă (Valea Batovei), antica Gerania, apărată de promontoriul Caliacrei (Stânca cea Bună), anticul Thirizis; se ştie, de asemenea, că litoralul sud-dobrogean a fost înglobat în regatul geto-dac al lui Burebista în secolul I î.Hr., de la locuitorii Dionysopolisului (Balcic) rămânându-ne mărturia inscripţionată în marmură, despre «regele Burebista, cel dintâi şi cel mai mare dintre regii Traciei şi stăpân peste tot ţinutul de dincolo de fluviu»; aceste părţi au fost şi ele integrate statului româno-bulgar al Asăneştilor, la confluenţa secolelor XII-XIII, când regiunea de aici este denumită, în documentele de epocă, Ţara Cărvunei; la începutul veacului al XIV-lea, în contextul disputelor militaro-diplomatice dintre bulgari şi bizantini, se cristalizează un nucleu statal, Ţara Cărvunei, cu puternice fortificaţii la Cavarna, Caliacra, Drista (anticul Durostorum) – stat ce avea să cunoască o importanţă crescândă în timpul cârmuitorilor Balica şi Dobrotiţă; spre sfârşitul veacului al XIV-lea, în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, domnitorul muntean îşi extinde autoritatea statală şi asupra «terrarum Dobroticii», intitulându-se «domn a toată Ungrovlahia şi a părţilor Podunaviei (Dobrogea) şi a celor de peste munţi», cum apare într-un document din 1398, sau «domn de amândouă părţile de peste toată Dunărea şi până la Marea cea Mare şi cetăţii Dârstorului stăpânitor», cum era finalul titlului domnesc al voievodului Ţării Româneşti din 1406” (cf. Stoica Lascu, op. cit.; am reprodus amplul pasaj din articolul istoricului constănţean întrucât textul său rezumă, într-o sinteză excelentă, esenţa problemei reperelor istorice privind prezenţa noastră în arealul Dobrogei de Sud; pentru a fi exacţi, ar trebui să reamintim că această prezenţă se face simţită mult dincolo de marginile strict geografice ale spaţiului în chestiune).
În scrierile marelui Nicolae Iorga am găsit pagini relative la problema românităţii sud-dunărene, rânduri în care rigoarea ştiinţifică îmbracă haina unei limbi vibrant poetice; iată câteva pasaje: „Care este ideia greşită ce trebuie combătută nu numai ca tulburătoare a păcii ci şi ca o ideie ce ameninţă civilizaţia şi face antipatice naţiuni ce pot fi privite şi preţuite altfel?
E ideea necesităţii de spaţiu pentru o naţiune, ideia de «Raum», cum spun germanii. Un popor are nevoie de spaţiu şi toţi ceilalţi sunt datori să se dea în lături, cu cât ar întinde el mai mult coatele, cu atâta vecinul trebuie să se strângă, ba i-ar face un serviciu şi mai mare dacă ar dispărea cu totul, şi eşti gata să-l ajuţi. Poporul însuşi care este alături nu interesează. Ţie îţi trebuie pământ şi e necesar să-l ai (…). Noi represintăm aici singuri, ca latinitate, ceia ce represintă în Apus toate popoarele romanice.
Noi ocupam odinioară o hartă mult mai largă. În Sudul Dunării numai ţărmul mării era grecesc şi prin unele văi se mai găsiau elemente traco-ilirice neromanisate; încolo toată lumea vorbia o limbă romană. Noi am fost înainte mult mai numeroşi (…). În Peninsula Balcanică, noi eram odinioară până jos de tot. Până la Adriatică se vindea brânză românească, în piaţa din Ragusa. Cutare învăţat croat Kukulievici nu e altceva în nume decât cucul, iar în documentele slave sunt atâţia Radul etc.
Aşa-zişii Morlaci nu sunt altceva decât Vlahii de la mare şi ei se urcau până sus în Croaţia. Până azi (1938 – n.n.) spre Varna sunt ciobani cari până la zece, douăzeci numără româneşte. Aceştia sânt ciobani români care s-au pierdut în populaţia bulgărească. Ciobanii români mergeau odinioară până la Muntele Athos şi există din Evul Mediu un ordin prin care li se interzicea să vină cu brânză la mănăstiri, deoarece îşi aduceau nevestele şi fetele, care erau oprite să intre acolo.
Balcicul, tărâmul de vis, locul paradiziac, cel mai iubit de Regina Maria, dar pierdut de România ca multe altele
Toată Tesalia era românească, Tricala are şi nume româneşti: Târca, Salonicul, tot aşa: Sărună, iar Larissa e şi Larsa românească” (cf. „Hotare şi spaţii româneşti” – Conferinţe la Vălenii de Munte, 1938, p. 4). Şi mai departe: „Malul celălalt al Dunării este plin de români. Când mă întreba Ion Brătianu: dincolo de Dunăre până unde merg Românii, i-am spus: trage o linie de la un capăt al Dunării – de – Jos până la celălalt şi, graniţa fiind compusă din înaintări ale malului drept asupra malului stâng, toată pătrunderea aceasta a Balcanilor către noi este umplută de la sine de elementul românesc.
Elementul acesta se întâlneşte până foarte departe. Eu l-am întâlnit până aproape de Macedonia, în satele acelea care nici nu sânt însemnate ca având o populaţie românească pe hărţile noastre, şi nici nu a fost vorba, cred, de dânsele niciodată” (op. cit., p. 95). Iar pe când desluşea colegilor din Parlamentul României tradiţia ortodoxă românească, istoricul propune ca în locul extinderii jurisdicţiei Episcopiei Dunării de Jos şi asupra enoriaşilor din cele două noi judeţe, să-şi reînceapă activitatea Mitropolia din Silistra, „una dintre cele mai vestite din toată Peninsula Balcanică”, atunci când „tot Orientul supt raport cultural şi religios era supt oblăduirea noastră. Mitropolia cea veche din Silistra, noi am ridicat-o.
Veacuri întregi, mitropoliţii de la Silistra – arăta N. Iorga – au trăit din larga dărnicie a domnilor noştri”; noua eparhie trebuia să păstorească cele patru judeţe dintre Dunăre şi Mare, „fiindcă Dobrogea a format un întreg care s-a sfărâmat la 1878 şi care s-a reîntregit la 1913” (N. Iorga, Discursuri parlamentare, vol. I, Partea a II-a, «Bucovina» I.E. Torouţiu, Bucureşti, 1939, p. 234).
Inima Reginei
Transformarea Balcicului dintr-un sătuc împietrit într-o atemporală stare de „turcire” în reper de prim ordin al României culturale interbelice se datorează unei Regine vizionare. Balcicul şi-a declanşat proiecţia într-o zi destul de caldă de octombrie, în 1924, în timpul unei excursii cu automobilul prin Dobrogea sudică: „Regina Maria, însoţită de principele Nicolae, după o scurtă oprire la capul Caliacra, a ajuns, mergând pe coastă, într-o localitate lipsită până atunci de orice importanţă. În memoriile sale, editate la şapte decenii după această zi de toamnă, Nicolae nu face referire la momentul fondator; de altfel, vizitele lui la proprietăţile regale de pe litoral au fost întotdeauna rare şi scurte. Suverana însă a avut presimţirea acelui coup de foudre despre care ştii, involuntar, că îţi va marca existenţa. Balcicul – se confesează Regina într-un text autobiografic – «a trezit în mine un fior cu totul deosebit: am avut ca o simţire că locul acesta ori mă aşteptase de totdeauna pe mine, ori că eu trăisem totdeauna în aşteptarea lui»” (cf. Florin Anghel, „Teritorii sacre: Balcic. Construirea unei geografii simbolice a identităţii naţionale în perioada interbelică”, în lucrarea colectivă „Români şi bulgari. Provocările unei vecinătăţi” – coordonatori Florin Aghel, Mariana Cojoc, Magdalena Tiţă –, ed. Cartea Universitară, Bucureşti, 2007).
Ca om de stat, ca om politic deci, Maria aparţine întregului neam românesc, aflat, în timpul Marelui Război, într-un moment fundamental al existenţei sale; Balcicul consacră un alt tip de spaţiu, un teritoriu sacru, devenit, în scurtă vreme, matrice a spiritualităţii româneşti. Nu există pictor din perioada interbelică asupra căruia orăşelul de pe Coasta de Argint să nu fi exercitat o atracţie magică.
Nume de primă mărime ale plasticii noastre: Marius Bunescu, Henri Catargi, Iser, Ştefan Dimitrescu, Tonitza, Pallady, Steriadi, Şirato, Magdalena Rădulescu – într-o enumerare mai mult decât lacunară – s-au pătruns de fiorul acelui spaţiu binecuvântat, adăpost al „Cuibului liniştit”, „Tenha Juvah”, şi al acelei minuscule bijuterii bizantine numite Stella Maris. Balcicul a fost sursă de inspiraţie şi pentru poeţi şi prozatori importanţi.
(Printre ei, Ion Pillat; din splendidul volum „Balcic”, ilustrat de Maria Pillat-Brateş, soţia poetului, lucrare apărută în iulie 1940 la editura „Scrisul românesc” din Craiova, oraşul unde, peste ceva mai mult de o lună se va semna cedarea Cadrilaterului, reproducem negrăit de frumos poezia intitulată Balcic biblic:
„Pe piatra asta veche la care vii, cadână,
Cu vasul de aramă în seară la cişmea,
Şedea Samarineanca tăcută la fântână
Aşa cum stă de veacuri în Evanghelia mea.
Din luntrea asta veche culcată peste plajă,
De care‑ai prins la soare, pescare, un năvod,
Apostolii odată svârliră a lor mreajă
Pe apele sfinţite în vremea lui Irod.
Şi sub smochinul ăsta, bătrân ca amintirea,
Sub care stai de pază, vier cu cap de sfânt,
Grăia Galileanul, cum spune povestirea,
Când pilduia Scriptura cea bună pe pământ.
Şi pe asinul ăsta pe care, grădinare,
Ţi‑aduci la târg harbujii şi poama, azi ca ieri,
Venea Mântuitorul aşa încet, călare,
Pe drumuri înverzite cu foi de palmieri”.)
Alexandru MIHALCEA
Marian MOISE
