În această seară, de duminică – 8 mai, de la ora 19.00, Teatrul de Stat Constanţa / TSC(T), programează, la sediu (bulevardul Ferdinand, nr. 11), spectacolul cu piesa, în două acte, “NUNTA LUI FIGARO”, de Pierre – Augustin Caron de BEAUMARCHAIS (traducere : Anda Boldur), premieră stagională (din 15 martie a.c.).
“La folle journée, ou Le mariage de Figaro”, capodoperă a Iluminismului francez, a avut premiera pe 27 aprilie 1784, la Paris, pe scena celebrei La Comédie Française / Comedia Franceză.
Regia: Cristian Ioan.
Costumele: Gabriela Nicolaescu.
Distribuţia: Tani Ştefu, Bogdan Caragea, Luiza Sarivan, Luiza Martinescu – Toma, Cristina Oprean, Lana Moscaliuc, Cosmin Mihale, Florentin Roman, Laura Crăciun, Ionuţ Alexandru, Dan Cojocaru, Alexandru Iacov, Daniela Ivanciu.
Actul I:
Contele Almaviva i-a oferit lui Figaro şi Suzannei o cameră în vecinătatea propriului său apartament, spre nemulţumirea lui Figaro.
Pajul Cherubin (în opera lui Mozart, care a italienizat câteva nume: “Cherubino”) o imploră pe Suzanne (la Mozart: “Susanna”) să intervină pe lângă Contesă, pentru a obţine iertarea Contelui, care îl surprinsese făcându-i curte fiicei grădinarului. Cherubin ascultă, fără voie, declaraţiile galante făcute de Conte… Suzannei!
Intră Bazile (în operă: Don Basilio), maestrul de muzică al Contesei, şi, după câteva momente, atât Contele Almaviva, cât şi Cherubin ies din ascunzători, spre stupoarea intrigantului Bazile şi disperarea Suzannei.
Furios, Contele îl pedepseşte pe Cherubin pentru greşelile şi indiscreţia sa, trimiţându-l ofiţer în regimentul său.
Figaro şi Suzanne îi cer binecuvântarea lui Almaviva. Marcelline şi Barthole vor însă ca, în contul banilor datoraţi mai de demult, Figaro să-şi respecte promisiunea de a se căsători cu Marcellina, dar se descoperă că erau de fapt părinţii lui Figaro, răpit în copilărie dintr-un castel!
Actul II:
Contesa îşi plânge soarta de a fi neglijată de infidelul soţ. Ea pune la cale o farsă, schimbându-şi rochia cu cea a Suzannei.
Veşnic îndrăgostit, Cherubin îi cântă Contesei canzoneta compusă special. Când Contele bate la uşă, Cherubino se ascunde în budoar, Contesa îi trezeşte bănuieli soţului, care o obligă să iasă împreună din cameră. Cherubin sare pe fereastră, Suzanne îi ia locul, Contele o găseşte acolo şi este nevoit să-i ceară iertare pentru bănuială.
În grădină, Figaro descoperă biletul trimis de Conte Suzannei şi este convins de infidelitatea acesteia. Suzanne apare îmbrăcată în rochia Contesei, iar Cherubin îi face curte Contesei, crezând că este Suzanne, Contele îi descoperă şi, victorios, o cheamă în pavilion pentru a-i arăta „vinovaţii”. Figaro recunoaşte vocea Suzannei, dar continuă jocul, astfel încât Contele se retrage cu presupusa Suzanne, iar el se preface că o curtează pe Contesă.
Contele cheamă oamenii din castel, pentru a o demasca pe infidelă, dar… constată, cu stupoare, întreaga farsă, şi îi cere iertare soţiei.
Căsătoria lui Figaro cu Suzanne poate avea loc, în sfârşit, spre bucuria tuturor.
Biografia lui BEAUMARCHAIS: o viaţă de aventuri, intrigi, comedii şi drame, specifică “Epocii Luminilor” şi perioadei Revoluţiei Franceze!
Pierre – Augustin Caron de BEAUMARCHAIS (născut la 24 ianuarie 1732 – mort în 18 mai 1799) a fost un… ceasornicar (!), inventator, muzician, politician, refugiat, spion (!), editor, traficant de arme (!) și revoluționar (atât francez cât și… american!). Într-un cuvânt: UN ADEVĂRAT SPIRIT (şi… trăitor – făptuitor) ILUMINIST!
El a devenit, totuși, celebru nu pentru viaţa sa încâlcită, controversată, aventuroasă, ci pentru piesele sale de teatru, în special cele din trilogia bărbierului Figaro, rămase ca repere ale ILUMINISMULUI francez!!
Începuturi modeste, ca… ceasornicar!
Beaumarchais s-a născut Pierre – Augustin Caron, fiul unic al unui ceasornicar care mai avea cinci fiice. Familia era destul de înstărită și Caron a avut o copilărie liniștită și fericită, în contrast cu mare parte din viața lui de adult.
A părăsit școala la vârsta de 13 ani (!) pentru a fi ucenicul tatălui. După câțiva ani, probabil între 1751 și 1753, a inventat un mecanism de scăpare pentru ceasuri, care le permitea să le facă cu mult mai precise și compacte.
Una dintre cele mai mari invenții a fost un ceas montat pe un inel, pentru celebra Madamme de Pompadour. Invenția a fost recunoscută ulterior de Académie des Sciences, după o dispută cu M. Lepaute, ceasornicarul regal, care a încercat să-și asume invenția.
Afaceri, politică, artă, și distracție: o viaţă agitată, aventuroasă şi plină de contradicţii!…
În 1758-59, Caron devine profesorul particular de harpă al… fiicei Regelui Ludovic al XV – lea! În 1759 – 1760, Caron îl cunoaște pe Joseph Paris – Duverney, un antreprenor înstărit, mai în vârstă. Cei doi au devenit prieteni foarte apropiați și au colaborat în multe afaceri îndrăznețe. La scurt timp după ce s-a căsătorit ,în 1756 – 57, Caron adoptă numele de Pierre-Augustin Caron “de Beaumarchais”, pe care el l – a derivat din… „le Bois Marchais”, numele unei bucăți de pământ moștenite de prima lui soție.
Ajutat de Paris – Duverney, Beaumarchais dobândește titlul de secretar consilier al Regelui, în 1760 – 61, astfel câştigând acces la aristocrația franceză. Aceasta a fost urmată de câștigarea celui de-al doilea titlu: “locotenent – general de vânătoare”, în 1763. În anul următor, Beaumarchais a început o vizită de 10 luni la Madrid, se presupune pentru a-și ajuta sora, Lisette, care a fost abandonată de logodnicul ei, Clavijo. Între timp, el era preocupat, în mare parte, de încheierea de contracte de afaceri, pentru Paris – Duverney. Deși Beaumarchais s-a întors în Franța cu puțin profit, a dobândit experiență, idei muzicale și idei pentru personaje teatrale.
Luptele interne de la Curtea Regală și… Revoluția Americană!
Moartea lui Paris – Duverney, pe 17 iulie 1770, a declanșat un deceniu de tulburare pentru Beaumarchais.
La câteva luni înainte de moartea lui, cei doi au semnat o declarație care anula toate datoriile lui Beaumarchais față de Paris – Duverney (aproximativ 75.000 lire), și acordarea modestei sume de 15.000 de lire lui Beaumarchais.
Contele de la Blache, singurul moștenitor al lui Paris-Duverney, l-a dat în judecată pe Beaumarchais, susținând că declarația semnată era un… fals! Deși verdictul din 1772 era în favoarea lui Beaumarchais, a fost anulat de magistratul Goëzman, în cadrul recursului.
În același timp, Beaumarchais era implicat într-o dispută cu Ducele de Chaulnes, în legătură cu… amanta ducelui, ducând la încarcerarea lui Beaumarchais, între februarie și mai 1773 (!).
La Blache a profitat de absența lui Beaumarchais din Instanță și l-a convins pe magistratul Goëzman să emită un ordin juridic împotriva lui Beaumarchais, prin care acesta să fie obligat să-i restituie toate datoriile față de Paris – Duverney, plus dobânda și toate taxele legale.
Pentru a câștiga sprijinul publicului, Beaumarchais a publicat un pamphlet, compus din patru părți, intitulat “Mémoires contre Goëzman”.
Aceasta l-a transformat pe Beaumarchais într-o celebritate, el ajungând să fie văzut de public ca un campion al justiției și libertății sociale. Goëzman contraatacă, promulgând o lege potrivită pentru propriile interese. Verdictul a fost ambiguu. La 26 februarie 1774, atât Beaumarchais cât și d-na Goëzman (care îl simpatiza pe Beaumarchais) au fost privați de drepturile civile, timp în care magistratul Goezman a fost îndepărtat din postul lui.
În același timp, verdictul lui Goëzman în cazul La Blache a fost din nou anulat. Cazul Goëzman era atât de extraordinary, încât judecătorii au părăsit sala de judecată pe o ușă de serviciu, pentru a evita mulțimea furioasă, care aștepta în fața tribunalului.
Pentru a-și restaura drepturile civile, Beaumarchais se angajează în slujba ultimilor doi (înainte de Revoluţia de la 1789) Regi ai Franţei, Ludovic al XV – lea și Ludovic al XVI – lea. A călătorit la Londra, Amsterdam și Viena, în diferite misiuni secrete. Prima lui misiune a fost să meargă la Londra pentru a… distruge un pamflet, intitulat “Les mémoires secrets d’une femme publique”, pe care Ludovic al XV-lea îl considera defăimător pentru una din amantele sale, Madame du Barry.
Beaumarchais era, de asemenea, amintit și pentru sprijinul lui pentru… Revoluția Americană! Ludovic al XVI – lea, care nu dorea o confruntare directă cu Anglia, i-a dat mână liberă lui Beaumarchais pentru a fonda o întreprindere comercială, “Roderigue Hortalez and Co.”, sprijinită de autoritățile regale franceze și spaniole, care aproviziona rebelii americani cu arme, muniție, haine, și provizii. Pentru aceste servicii, Parlamentul Francez i-a restaurat drepturile civile, în 1776.
A contribuit esenţial la renașterea operei lui VOLTAIRE şi chiar salvarea operei sale târzii!
La scurt timp după moartea lui VOLTAIRE, în 1778, Beaumarchais se hotărăște să publice toate lucrările lui Voltaire, dintre care multe erau… interzise în Franța Regalităţii, ca şi o parte dintre operele altor ILUMINIŞTI!
El a cumpărat drepturile pentru majoritatea manuscriselor lui Voltaire, de la editorul Charles – Joseph Panckouck, în februarie 1779. Pentru a scăpa de cenzura franceză, a amenajat o tiparniță la Kehl, în Germania. A cumpărat, de asemenea, de la văduva lui John Baskerville, întreaga topitorie de litere din faimoasa tipografie a englezului. La fel, trei fabrici de hârtie au fost cumpărate de către Beaumarchais!
Șaptezeci de volume au fost publicate între 1783 și 1790. Deși aceasta s-a dovedit a fi un dezastru financiar, contribuția lui Beaumarchais s-a dovedit a fi esențială în păstrarea multora dintre lucrările târzii ale lui Voltaire, care altfel ar fi fost pierdute!
Participant la mai multe lupte interne, la Curtea Regală și în Revoluția Franceză
Nu a trecut mult timp, până când Beaumarchais s-a confruntat din nou cu sistemul legal francez. În 1787, a cunoscut-o pe doamna Korman, care era implicată și închisă într-un proces de adulter, inițiat de soțul acesteia, pentru a-și însuși zestrea ei. Problema a ajuns la tribunal, Beaumarchais luând partea doamnei Korman, domnul Korman fiind asistat de un avocat celebru, Nicolas Bergasse.
Pe 2 aprilie 1790, domnii Korman și Bergasse au fost găsiți vinovați de calomnie (defăimare), însă şi reputația lui Beaumarchais a fost afectată.
Între timp, a izbucnit Revoluția Franceză, în 1789. Beaumarchais… nu mai era chiar idolul care fusese, cu câțiva ani în urmă! El a avut succes financiar, în mare parte din aprovizionarea Parisului cu… apă potabilă!, și a avansat în rândul nobililor francezi. În 1791, s-a stabilit într-o reședință luxoasă, vis-à-vis de fosta celebră şi temută închisoare – fort Bastille (Bastilia). A petrecut o săptămână în închisoare, în august 1792, și a fost eliberat cu doar trei zile înainte de a începe masacrele din septembrie, care au avut loc în puşcăria în care a fost deținut.
Cu toate acestea, el își oferea serviciile noii republici. A încercat să cumpere 60,000 de puști, din Olanda, pentru armata revoluționară franceză, dar nu a putut să încheie afacerea. În timpul cât a fost în afara țării, Beaumarchais a fost declarat un “émigré” (loial al vechiului regim) de către dușmanii lui. Și-a petrecut doi ani și jumătate în exil, în mare parte în Germania, până când numele lui a fost șters de pe lista proscrișilor “émigrés”. S-a întors la Paris, în 1796, unde și-a trăit restul vieții în pace. A fost înmormântat în celebrul cimitir parizian Père – Lachaise.
Viață personală foarte agitată…
Beaumarchais a fost căsătorit de trei ori.
Prima lui soție a fost Madeleine-Catherine Franquet (născută la Aubertin), cu care s-a căsătorit pe 22 noiembrie 1756, dar care a murit, în circumstanțe misterioase, la doar 10 luni după căsătorie. Apoi, în 1768, s-a căsătorit cu Geneviève-Madeleine Lévêque (născută la Wattebled). Cea de-a doua doamnă Beaumarchais moare și ea în împrejurări neelucidate doi ani mai târziu, deși majoritatea biografilor lui Beaumarchais cred că de fapt suferea de tuberculoză.
Beaumarchais a avut un fiu, Augustin, născut în 1770, din cea de-a doua căsătorie, dar și el moare în 1772. Beaumarchais trăiește cu amanta lui, Marie-Thérèse de Willer-Mawlaz, timp de doisprezece ani, după care ea devine cea dea treia sa soție, în 1786. Împreună au avut o fată, Eugénie.
Beaumarchais a fost acuzat, de către inamicii lui, că și-ar fi… otrăvit primele două soții, pentru a le lua moștenirile familiilor lor! Beaumarchais, deși nu ducea lipsă de amante pe parcursul vieții, era cunoscut ca un om care ținea la familia lui și la prietenii apropiați. Totuși, Beaumarchais avea o reputație de a se căsători din interes financiar, și atât Franquet, cât și Lévêque, au fost înainte căsătorite cu familii înstărite. Nu au existat destule dovezi pentru a susține acuzațiile…
Piesele din seria aventurilor personajului FIGARO
Piesele lui Beaumarchais din seria “Figaro” cuprind “Le barbier de Séville” (“Bărbierul din Sevilia”, transformată în operă — cu premiera pe 20 februarie 1816, la Teatro Argentino, din Roma — de către Gioachino ROSSINI), “Le mariage de Figaro” (“Nunta lui Figaro”, pusă pe muzică de W. A. MOZART), și “La mère coupable”.
Figaro și contele Almaviva, cele două personaje ale lui Beaumarchais, cel mai probabil create în timpul călătoriilor sale în Spania, au fost (împreună cu Rosine, și mai târziu Contesa Almaviva) singurele prezente în toate cele trei părți. Ele reflectă schimbărea atitudinilor sociale înainte, după, și în timpul Revoluției Franceze.
Dar, de fapt, personajele literare Figaro și contele Almaviva au apărut, pentru prima dată, în piesa “Le Sacristan”, pe care a scris-o prin 1765, și a redenumit-o ” Un interludiu, imitând stilul spaniol”.
Faima lui Beaumarchais a început, totuși, cu prima piesă dramatică (“drame bourgeoise”) “Eugénie”, care a avut premiera la Comédie Française (Comedia Franceză), în 1767. Aceasta a fost urmată de o altă dramă, “Les deux amis, ou Le négociant de Lyon” (Cei doi prieteni, sau Negustorul din Lyon), cu premiera pe 13 ianuarie 1770, tot la “Comedia Franceză”. Privind dintr-un alt unghi, piesele cu Figaro sunt… semi-autobiografice. Don Guzman Brid’oison (“Le Mariage du Figaro”) și Bégearss (“La Mère coupable”) au fost caricaturile celor doi adversari reali ai lui Beaumarchais, Goëzman și Bergasse. Pajul Chérubin (din “Le mariage du Figaro”) seamănă cu tânărul… Beaumarchais, care medita la sinucidere, când a aflat că iubita lui urma să se căsătorească cu altul! Suzanne, eroina din “Le Mariage” și “La Mère”, a avut ca sursă de inspirație cea de-a treia soție a lui Beaumarchais, Marie-Thérèse de Willer – Mawlaz.
Între timp, câteva dintre monologurile contelui reflectă remușcările dramaturgului, pentru numeroasele lui… experiențe sexuale!
“Le Barbier de Seville” a avut premiera în 1775. Continuarea, “Le mariage de Figaro”, a trecut, inițial, de cenzori, încă din 1781, dar reprezentația a fost… imediat interzisă, de către Regele Ludovic al XVI – lea (personal!), ultimul reprezentant al Monarhiei Absolute, după ce a citit-o! Regele nu a fost mulțumit de felul cum piesa satiriza aristocrația… În următorii trei ani, Beaumarchais a revizuit-o de mai multe ori, pentru a putea să treacă de cenzor. Regele a ridicat interdicția abia în 1784. Piesa a debutat în acel an și a fost extrem de populară și în rândul… aristocraților! Opera lui Wofgang Amadeus MOZART a avut premiera doar doi ani mai târziu. Ultima piesă a lui Beaumarchais, “La mere coupable”, a avut premiera în 1792, la Paris.
Pentru a-i aduce un omagiu marelui dramaturg francez MOLIERE, care a scris titlul original al piesei, Beaumarchais a redenumit “La mère coupable”, în… “L’autre Tartuffe” (“Celălalt Tartuffe”). Toate cele trei piese din seria “Figaro” s-au bucurat de un mare succes, și sunt jucate și astăzi, în teatre și săli de operă, ca opera dramatice etalon ale ILUMINISMULUI !
Opera lui Beaumarchais
În ani 1760, a scris mai multe comedii, într-un singur act, pentru reprezentări scenice private: “Les Député de la Halle et du Gros-Caillou”, “Colin et Colette”, “Les Bottes de sept lieues”, “Jean Bête à la foire”, “Œil pour œil” şi “Laurette”;
1765(?) – “Le Sacristan”, innterludiu (precursorul la Bărbierul din Sevilia);
1767 – “Eugénie”, dramă, cu premiera la Comédie Française;
1767 – “L’Essai sur le genre dramatique sérieux”;
1770 – “Les Deux amis, ou le Négociant de Lyon”, dramă, cu premiera la Comédie Française;
1773 – “Le Barbier de Séville, ou la Précaution inutile”, comedie, cu premiera pe 3 ianuarie, 1775 la Comédie Française;
1774 – “Mémoires contre Goëzman”;
1775 – “La Lettre modérée sur la chute et la critique du «Barbier de Séville»”;
1778 – “La folle journée, ou Le mariage de Figaro”, comedie, cu premiera pe 27 aprilie 1784 la Comédie Française;
1784 – “Préface du “Mariage de Figaro”;
1787 – “Tarare”, operă, cu muzica lui Antonio SALIERI, cu premiera la Opéra de Paris;
1792 – “La Mère coupable, ou L’Autre Tartuffe”, dramă, cu premiera pe 26 iunie, la Théâtre du Marais, din Paris;
1799 – “Voltaire et Jésus – Christ”, în două articole.
(Surse: “Istoria ILUMINISMULUI”, wikipedia etc.)
FOTO: 1. „Nunta lui Figaro”, la Teatrul de Stat din Constanţa (Sursa: cugetliber.ro); 2. Afişul spectacolului de la TSC(T); 3.-5.: Beaumarchais (Sursa: Wikipedia)