Alex. Ștefănescu: Jurnal secret (14)
8 decembrie 2010. Adrian Păunescu, întâlnindu-se cândva, înainte de 1989, pe coridoarele CC al PCR, cu Tudor Postelnicu, l-a întrebat: „Ce mai fac?”. Deci nu „Ce mai faci?”, ci „Ce mai fac?”. Întrebarea este de un umor nebun, ținând seama de faptul că Tudor Postelnicu era pe atunci șeful poliției secrete.
Un sentiment asemănător, că aflu ce mai fac, îl am când caut pe Internet referirile la mine. Îmi place, bineînțeles, foarte mult să constat că nu zeci, nu sute, ci mii de oameni urmăresc ce scriu și ce spun; datorită lor simt intens că exist. Dar îmi displac invențiile pe seama mea. Din ele se configurează un personaj în care nu mă recunosc, dar care poartă numele meu.
În revista „Tricolorul”, Teodor Dungaciu scrie – comentând cartea mea Jurnal secret – că sunt obsedat sexual. În realitate, sunt obsedant sexual.
Ștefan Agopian susține, în revista „Academia Cațavencu”, că, în cazul meu, „supraponderabilitatea afectează memoria”. Cred totuși că nu se întâmplă așa.
Îmi amintesc, de exemplu, foarte bine ce telefoane curtenitoare îmi dădea Ștefan Agopian pe vremea când încă mai spera că am să-i rezerv un capitol în Istoria literaturii române contemporane.
Liviu Ioan Stoiciu se declară, pe blogul lui, enervat de faptul că după Revoluție dau lecții de morală tuturor. Nu dau nici o lecție de morală nimănui. Totuși, lui Liviu Ioan Stoiciu trebuie să-i explic că nu e moral din partea lui să-mi trimită întâi cărți cu dedicații pline de elogii, pentru ca apoi, constatând că nu-mi plac poeziile lui, să mă defăimeze vehement. Totodată, nu e moral să mă flateze în particular și să mă denigreze în public.
Victor Roncea comentează, tot pe un blog, o fotografie care mă reprezintă pe mine vorbind cu Sorin Roșca Stănescu:
„Alex. Ștefănescu îi cerșește un os de ros lui Sorin Roșca-Stănescu”. Fotografia a fost făcută la o festivitate în cursul căreia revista „Contemporanul” mi-a dat un premiu pentru critică literară (gest frumos și, în același timp, o dovadă de bun-gust din partea revistei).
N-am cerșit în viața mea premii literare (alții mi-au cerșit mie). Cele pe care le-am primit au fost toate meritate. La Muzeul Literaturii, unde a avut loc festivitatea, Sorin Roșca Stănescu mă felicita pentru premiul primit. În altă ordine de idei: știu multe despre viață, dar nu mi-aș fi închipuit că există oameni cu o gândire atât de prozaică, încât să vadă într-un un premiu literar un os de ros.
În revista „Noua literatură”, Luminița Marcu anunță oripilată, ca și cum aș fi comis un sacrilegiu, că am propus desființarea acestei publicații. Da, am propus, pentru că era anostă și costisitoare.
De altfel, n-a trecut mult timp de la impietatea săvârșită de mine, și Luminița Marcu a pus în aplicare oribila mea propunere, găsindu-și alt serviciu și lăsând să dispară în neant (spre binele literaturii române) revista „Noua literatură”.
9 decembrie 2010. Este ora 6 dimineața. Scot din bibliotecă o carte de Emil Brumaru și citesc, din plăcere, câteva poeme. Parcă îmi pulverizez în suflet parfum franțuzesc.
Emil Brumaru este cel mai mare poet român în viață. Când am fost la Iași, am stat de vorbă mai mult cu fiica lui, Andreea, care își privește tatăl cu o admirație discretă și o tandră ironie. De profesie medic, ea cunoaște literatura mai bine decât mulți critici literari.
Și nu numai literatura, ci și muzica, teatrul, pictura. Scrie și versuri, vaporos-stranii, amintind de Emily Dickinson. Dacă ar ține un jurnal, ar fi o Jeni Acterian a vremii noastre.
Notez asta aici pentru ca generațiile viitoare să știe că am fost primul care a văzut în ea o scriitoare.