Alex. Ștefănescu: Jurnal secret (18)
10 ianuarie 2010. Azi am văzut moartea cu ochii. Eram în mașină, ca pasager – la volan se afla șoferul nostru, Adrian –, și, pe șoseaua Berceni, în timp ce ne îndreptam spre București, un camion gigantic, încărcat cu tuburi de oxigen, care venea din sens invers, ne-a tăiat brusc calea.
Șoferul camionului căutase de mai mult timp cu privirea, pe partea stângă a străzii, depozitul unde trebuia să descarce tuburile și, descoperindu-l, a virat brusc spre el, fără să ne vadă. Noi aveam 100 de kilometri pe oră. Adrian nu a claxonat, nici nu a pus frână, ci a evitat ciocnirea deviind într-o fracțiune de secundă mult spre dreapta și ieșind – prin fața camionului – vijelios pe câmp, pe lângă depozit, până ne-am împotmolit în noroiul amestecat cu zăpadă. Pe acest traseu al disperării am urcat pe un trotuar cu bordură înaltă și am coborât de pe el, am trecut printr-un șanț, am spulberat un morman de moloz depozitat aiurea pe câmp. Zguduiturile violente ale autoturismului m-au făcut să mă lovesc cu capul de tavanul mașinii.
Adrian, surescitat, s-a dus să-i ceară socoteală șoferului camionului și l-a adus să vadă unde ajunseserăm din cauza neatenției lui. Șoferul camionului, un tânăr de 19-20 de ani, neimpresionat de ceea ce ni se întâmplase, dar speriat la gândul că s-ar putea să-l batem, își cerea mereu scuze, zicând că nu ne-a văzut. Până la urmă, l-am lăsat în pace, deși Adrian voia foarte mult să cheme un echipaj de Poliție la fața locului. După ce s-a suit însă la volanul înaltului lui camion, iar noi am trecut cu mașina înnoroiată pe lângă el, tânărul nici nu ne-a mai privit.
Ne-am reluat drumul spre București, mulțumiți că nu se răsturnase mașina și nici nu se rupsese vreo roată. Adrian, cu temperamentul lui agitat de bucureștean, simțea nevoia să vorbească mereu despre ce se întâmplase și, dezamăgit de lipsa mea de interes, dădea telefoane unor rude și prieteni ca să le relateze lor incidentul. Într-un târziu, m-a întrebat:
– Dumneavoastră ați văzut că era să intrăm în camion?
– Da.
– Și nu v-ați speriat?
– Ba da.
– Păreați foarte calm. Am crezut că vă gândeați la altceva și n-ați observat ce s-a întâmplat…
M-am gândit îndelung la remarca lui Adrian.
Și altor bucureșteni li se pare nefiresc calmul pe care mi-l păstrez în împrejurări care, din punctul lor de vedere, ar trebui să mă facă să strig și să gesticulez furios. Unii își închipuie, poate, că am reacții întârziate, de genul celor care li se atribuie ardelenilor (nu sunt ardelean, ci bucovinean). Alții cred că sunt pur și simplu apatic (ceea ce nu e nici pe departe adevărat, trăirile mele fiind, dimpotrivă, foarte intense).
Când se petrece ceva ieșit din comun, îmi stăpânesc reacțiile viscerale, având o disciplină interioară pe care mi-am format-o încă din adolescență, prin exerciții de autocontrol. Mi-aduc aminte de un exercițiu de acest fel, făcut împreună cu colegul meu de liceu Vladimir Găitan (viitorul actor). Ne-am dus la miezul nopții în cimitir, ca să ne învingem frica de morți. Înghețați de spaimă, dar străduindu-ne să părem nepăsători și chiar să glumim, am înaintat pe aleile luminate doar de Lună și am atins câteva cruci cu mâna. După ce am încheiat această vizită nocturnă, pe drumul spre casă, am devenit, brusc, neobișnuit de veseli și exuberanți. Ne simțeam eliberați!
Când se petrece deci ceva ieșit din comun rămân calm și nu fac altceva decât să încerc să înțeleg cât mai repede ce se întâmplă și cum anume trebuie să reacționez ca să salvez ce se poate salva. Dacă nu se poate salva nimic, mă resemnez. De ce să-mi pierd ultimele clipe ale vieții urlând dizgrațios și dându-mi cu pumnii în cap? Mai bine sunt atent și îmi notez în minte totul cu exactitate, pentru ca, ajuns pe lumea cealaltă, să am ce povesti în „Jurnal secret”.