Cărțile care ne-au făcut oameni
În dezordinea în care trăim, supuși unei formidabile diversități a pieței de carte, chiar și cei mai bine intenționați dintre noi, care vor într-adevăr să citească și încă respectă actul lecturii, pur și simplu sunt dezorientați și nu știu încotro să se îndrepte.
Mihai Eminescu. Într-un sondaj de anvergură despre cărțile care ne-au format, este citat de cele mai multe ori
Tocmai de aceea avem acum nevoie mai mult ca niciodată de călăuze. Cum și manualele alternative creează un haos fără margini, singura posibilitate de-a fi ghidați într-un asemenea domeniu delicat este aceea de-a recurge la personalități pentru a vedea ce au citit ele și ce citesc. Ideea lui Dan C. Mihăilescu de-a publica la Humanitas o carte în care răspund nume de o certă anvergură, mărturisind care au fost lecturile lor de bază, mi se pare remarcabilă.
„Cărțile care ne-au făcut oameni”, așa se intitulează lucrarea de față, foarte vie, provocatoare, care nu plictisește și în care te uiți cu maxim interes pentru a contribui astfel la propria ta formare. Răspund filosofi, scriitori, oameni de teatru, artiști plastici. De la Neagu Djuvara și Andrei Pleșu până la Ana Blandiana și Ioana Pârvulescu, scara este amplă și ne satisface pe deplin curiozitatea. Parcurgând rapid cartea, m-am bucurat că mai toți cei intervievați îl amintesc pe Eminescu. Faptul că în continuare acesta este un reper nu poate decât să ne încurajeze că nu ne-am transformat încă într-un deșert cultural.
Ne amintim că anii trecuți o anchetă despre actualitatea lui Eminescu îl punea pe poet, mai exact pe cei care se pronunțau contra lui, într-o lumină penibilă. Apoi vin Biblia, iarăși un lucru bun, Shakespeare, Dostoievski, Tolstoi, Rilke, Thomas Mann. Mă așteptam ca Blaga să fie amintit de mai multe ori sau Arghezi. Pe de altă parte, nici nu știi ce te formează mai bine, poezia sau istoria, filosofia sau teologia… Sunt întrebări pe care nu le putem evita. Desigur, din înșiruiri nu lipsesc Cioran și Mateiu Caragiale.
Mă așteptam să apară și Mircea Vulcănescu. O surpriză pentru mine a reprezentat-o citarea de multe ori a unor romane de aventuri din opera lui Alexandre Dumas și Jules Verne. Bunăoară, Horia Patapievici îl are în vedere pe Blaise Pascal, piatră unghiulară a formației sale, dar nu uită că în tinerețe, ca și subsemnatul, a fost fascinat de jurnalul lui Pavese, „Meseria de-a trăi”. Dan C. Mihăilescu îl amintește și pe Ioan Alexandru în perioada lui zbuciumată, și nu după ce s-a liniștit ortodox. Nu știu de ce lipsește Daniel Turcea, dar, în fine, aici e o problemă de gust.
Şi acum vine, ca să zic așa, surpriza cea mai mare.
Când mi-am dat seama, pur și simplu nu mi-a venit să cred. Este o surpriză, cum bănuiți, neplăcută. Incredibil, dar adevărat. Poate m-am înșelat și înainte de-a scrie ar trebui să mai verific o dată. Totuși, nici unul dintre cei întrebați nu l-a pomenit măcar o dată pe Mircea Eliade. Ionescu e amintit, despre Cioran am vorbit deja și Noica are un loc în preferințe, dar unde este Mircea Eliade?
Nu vi se pare, oameni buni, o mare nedreptate? La urma urmei, dincolo de gust, umoare și cine știe ce altă jenă, el este totuși numele cel mai puternic al spiritualități naționale care s-a afirmat în străinătate, care a făcut o carieră uluitoare, care a unit Orientul cu Occidentul în toate sensurile cuvântului, din Benares până la Chicago a călătorit nu doar cu spiritul, ci și cu trupul, a primit stima unor personalități eminente. Absența lui Mircea Eliade este de-a dreptul stânjenitoare.
După părerea mea, ar fi trebuit să fie amintit tot atât de mult cât și Eminescu. Dacă pe Eliade însă l-am pierdut pe drum, nu este exclus ca peste câteva decenii să-l pierdem și pe Eminescu. În luna ianuarie cerurile se deschid, dar sufletele multora dintre noi amorțesc…
Dan STANCA