Categorii
Viață

Praful care ucide

Praful care ucide

Peste 800 de locuitori ai Capitalei care au murit în perioada 2004-2009 ar fi putut fi salvați dacă media anuală a anumitor poluanți din aer ar fi putut fi menținută și în București în limitele impuse de Organizația Mondială a Sănătății (OMS).

Conform unui studiu realizat de Centrul pentru Politici Durabile Ecopolis, 227 de copii decedați în primele 12 luni ale vieții ar fi putut să fie salvați dacă în București, între 2004 și 2009, media anuală pentru factorul poluant denumit „pulberi în suspensie PM10” ar fi fost de 20 µg/m³, așa cum recomandă OMS.

Potrivit studiului citat, în condițiile în care ar fi fost respectate normele OMS, alți aproape 300 de bucureșteni, din totalul celor care au fost internați cu probleme respiratorii numai în 2009, ar fi putut evita spitalizarea, fapt care ar fi adus o economie de 400.000 lei pentru sistemul sanitar.

Cercetarea a presupus monitorizarea calității aerului în București pe întreg parcursul anului 2010, pe baza datelor colectate de la opt stații de monitorizare cu privire la șase factori poluanți.

Analiza rezultatelor după monitorizarea de un an a arătat că substanțele cu cele mai mari depășiri sunt pulberile în suspensie PM10 și PM2,5. PM10 și PM2,5 reprezintă, de fapt, forme de „praf”, diferența fiind mărimea particulelor.

Pentru PM10 au fost identificate valori de peste cinci ori mai mari decât limita zilnică admisă prin regulamentele OMS și ale Uniunii Europene, iar pentru PM2,5 – de șase ori mai mari decât valorile de referință.

„Poluarea aerului nu este specifică unei anumite zone din București. Mediile anuale pentru PM10 și pentru PM2,5 sunt mai mari decât limita anuală la fiecare stație la care sunt măsurate.

Şapte din totalul de opt stații au înregistrat mai multe depășiri zilnice decât permit normele europene”, a mai reieșit din studiul realizat de Ecopolis.

Autorii cercetării le recomandă autorităților locale o gestionare „diferită” a traficului, precum și încurajarea cetățenilor să opteze pentru transportul în comun, mersul pe bicicletă sau chiar mersul pe jos, în locul folosirii mașinii personale.

Categorii
Interviu trimitere dreapta Viață

Stelian Țurlea: „Ce vremuri! Nici nu mai știu unde am pus mașina de scris”

Stelian Țurlea: „Ce vremuri! Nici nu mai știu unde am pus mașina de scris”

Stelian Țurlea. FOTO: Mediafax

Prozatorul și publicistul Stelian Țurlea la 65 de ani

Născut în ianuarie 1946, Stelian Țurlea a urmat studii de filologie (1968) și filosofie (1976) la București, a fost aproape trei decenii redactor de politică externă (revista „Lumea”), a condus, după 1989, revistele „Lumea”, „Zig-Zag”, apoi ziarul „Meridian”, după care a lucrat în televiziune, ca șef al Departamentului de Ştiri al Antenei 1. Din 1996 lucrează la Pro TV, din 2000 este și  senior editor al „Ziarului de duminică”.

Este autor a treisprezece romane, zece cărți de publicistică, nouă cărți pentru copii și două traduceri. A îngrijit cinci albume (unul în trei volume despre Bucureștii în vremea lui Carol I; un altul despre lucrările publice în vremea lui Carol I; Palatul Patriarhiei; Palatul Regal; Cronica restaurării Palatului vechi BNR).

A primit Premiul Uniunii Scriitorilor pentru literatură pentru copii (2003), Premiul Asociației Editorilor din România pentru literatură pentru copii (2005), Premiul Special al Uniunii Scriitorilor (2006), Premiul Asociaților Scriitorilor din București (2007). A fost nominalizat la Premiul Uniunii Scriitorilor pentru literatură pentru copii în 2000 și Premiul AER pentru roman în 2003.

– Pentru început aș vrea să-ți pun o întrebare determinată de registrul foarte larg al preocupărilor tale. Ești prozator, eseist, publicist, autor de literatură pentru copii, comentator de politică externă. Cum ai reușit să faci față unei asemenea desfășurări și care dintre aceste direcții ți-a fost mai dragă?

– Niciodată nu mi-am propus să scriu în atâtea genuri, pur și simplu așa s-a întâmplat. Am lucrat aproape trei decenii la revista „Lumea”, am trecut foarte ușor de la comentarii de politică externă la cărți de publicistică.

Aveam încă din adolescență dorința de a scrie romane, dar n-am publicat decât foarte târziu, într-o măsură, presupun, și pentru că eram foarte orgolios și nu acceptam să renunț la anumite pagini sau personaje care nu erau acceptate de cenzură.

Mi s-a întâmplat, mai ales, cu „Darul Ioanei”, scris în 1976, dar apărut abia în 2007. Cine îl citește își va da seama de ce. Sau „Martorul”; a fost scris la începutul anilor ’80, a apărut abia în 2000. Când mi-am dat însă drumul, am simțit că nu mă mai opresc.

Scriu la fel de ușor orice: cronică, roman, povești pentru copii. Orice gen îmi e drag; când scriu, o fac cu o enormă plăcere. Răspunsul exact dat întrebării tale ar fi că detest să mă repet.

Tema unui articol, concluziile sale sunt mereu diferite de ale precedentelor. La fel și în toate genurile literare, n-am vrut să repet nici temele, dacă se putea, nici stilul, am dorit ca fiecare carte să fie o surpriză.

E și o primejdie în acțiunea asta a mea, au fost unii care au spus că n-au cum să mă înghesuie într-un tipar, așa că e de preferat să mă lase deoparte și să nu se ocupe de scrisul meu. Asta e!

– În urmă cu ani și ani ai lucrat la revista „Lumea”. Mi-aduc aminte de o serie dintre analizele tale, care în  acei ani restrictivi reușeau totuși să păstreze o linie justă a interpretării. Ai vreo nostalgie față de acea activitate? Consideri că acum mai avem comentatori adevărați de politică externă?

– N-am nici o nostalgie, nici măcar aceea pe care o are orice om, că eram tânăr, puteam face mii de minunății și viitorul se deschidea în fața mea. Şi acum viitorul se deschide în fața mea, cât o mai fi, mă bucură fiecare zi, cum mă bucurau și pe vremuri.

Şi mi se întâmplă lucruri minunate și neașteptate și la vârsta asta. Așa că n-am de ce să fiu nostalgic. Nimeni nu m-ar împiedica să scriu din nou comentarii de politică externă. Dar nu mai vreau s-o fac, e o etapă rămasă în urmă.

Apoi, trebuie să spun neapărat că lumea s-a schimbat enorm. Pe când scriam acele comentarii de politică externă, o făceam cu pixul, uneori la mașina de scris (da, la acea mașină de scris cu care trebuia să mă duc la miliție, la fiecare început de an, s-o înregistreze!

Concepe așa ceva generația tânără?), iar revista „Lumea” la care lucram era singura din toată presa românească din care oamenii mai aflau cât de cât ce se petrecea în lume. Mijloacele de informare erau aproape inexistente.

Astăzi însă ești copleșit de informații, de mijloace de comunicare și de editare. Dacă dorești, afli orice aproape instantaneu. Nimic din toate acestea nu era nici măcar imaginat acum trei, patru decenii. Eu sunt fericit că am apucat și vremurile acelea, și vremurile astea, așa cum sunt fericit că m-am adaptat ușor și nu m-au speriat.

Nici nu mai știu pe unde am pus mașina de scris. Când văd cât de ușor este să afli absolut tot ce dorești, sunt aproape convins că de comentariile unuia ca mine ar mai avea nevoie, poate, 0,01 la sută din cititori. Dacă.

Dar cred că asta se întâmplă cu toată lumea, acesta e motivul pentru care nu mai există comentatori de politică externă. Poate mă înșel și ei există. Sigur este că transformarea în care am intrat încă nu s-a încheiat. Şi vom vorbi, dacă vom mai apuca, după ce se vor fi decantat lucrurile.

– În romanele tale există o constantă a elementului feminin. Aceasta se vede și în „Darul Ioanei”, cea mai izbutită realizare a ta în domeniu, dar și în ultima carte pe care o cunosc, „Trei femei”. Crezi că scriitorul român contemporan, din cauza hărțuirii la care este supus, și-a pierdut tandrețea, duioșia, și de aceea tot ce scrie el despre femeie apare într-un registru grotesc? Îți pun această întrebare deoarece aceasta este părerea mea. Aș vrea s-o confirmi sau s-o infirmi.

– Dacă femeia este văzută în literatură într-un regim grotesc sau nu depinde numai de structura scriitorului, nu de societate. Nu știu să spun de ce se întâmplă ce spui că se întâmplă.

În mod sigur, scriitorul nu și-a pierdut tandrețea și, în mod sigur, oricât ar fi fost de hărțuit, n-are cum să reacționeze în acest fel. În ce mă privește, eu sunt convins că, mai puțin prinsă în mecanismele puterii și de multe ori mai curajoasă și mai voluntară decât bărbatul, femeia a conservat oaze de normalitate în timpul celor mai bulversante evenimente istorice, inclusiv în jumătatea de secol de comunism.

De aceea, mai ales în „Trei femei”, am vrut ca toate câte s-au petrecut cu noi în acea perioadă să fie văzute prin ochii unor femei, cu măruntele zbateri de fiecare zi și cu puterea lor de îndura, fără de care n-am fi rezistat.

– Ai scris, cum am amintit mai sus, și literatură pentru copii. Cum ai reușit să abordezi un asemenea gen, aparent facil, în realitate, extrem de complex? Cred că la ora actuală nu mai avem autori buni care să facă o asemenea literatură…

– Acum vreo 15 ani sau mai mult, inventam pentru băiatul meu, care a împlinit de curând 21 de ani, povești altfel decât poveștile clasice, de care intuiam că se cam săturase după ce i le spusesem de două, trei ori.

În ele era vorba despre prieteni de-ai lui, mașini, roboți, computere și câte cele. M-am gândit să le aștern pe hârtie și a ieșit prima carte. Apoi, pentru că personajul principal era Daniel, exact numele fiului meu, m-am gândit să continui poveștile, complicându-le, făcând din fiecare câte o carte.

Ani la rând mergeam împreună cu el câte o lună în concediu la munte, scriam cartea și i-o citeam, și pentru că reacția lui era de încântare, știam că era o carte bună. Prin urmare, anul și cartea. Așa au ieșit șapte cărți care de care – trebuie să mă laud și eu – mai încântătoare.

Brusc mi-am dat seama că fiul meu se făcuse mare. Așa că ultima carte pentru copii a fost scrisă, chipurile, chiar de el, care se revolta că-i tot scriu eu și s-a apucat el să-și povestească aventurile. După care m-am oprit. Am momente când îmi pare rău și e posibil ca într-o zi să scriu din nou „cărți pentru Daniel”.

– Ai lucrat enorm până la vârsta aceasta. Consideri că realizările tale au fost just evaluate de critici? Care titlu a fost mai bine reflectat, care ignorat?

– Mă bucură ce spui, dar eu cred că n-am lucrat enorm. Ce înseamnă treizeci și ceva de titluri? Mai nimic. Aș putea scrie mult mai mult, îmi este extrem de ușor, totul se construiește întâi în mintea mea și când mă apuc să aștern pe hârtie sau, acum, la computer, nu mă mai opresc.

Să scriu o carte de două sute de pagini nu-mi ia mai mult de o lună. Niciodată nu s-a întâmplat altfel. În ce privește receptarea, mă bucură reacția cititorilor. Mă bucură și părerile unor critici literari. Niciodată nu mi-am propus să scriu cu gândul la receptarea criticilor, încât, dacă ei evaluează cum spui „just”, mă bucur, dacă ignoră ce am scris, nu sufăr.

Nu poți mulțumi pe toată lumea. Şi știu de foarte multă vreme că, dacă nu faci parte dintr-un grup  – și eu nu fac –, n-ai cum să fii apreciat. Dar sunt câțiva critici literari care au scris mult – și bine – despre cărțile mele. Despre „Darul Ioanei”, „În absența tatălui”, „Trei femei” și altele. Ştiu că pentru alții nu exist. Ce mă surprinde uneori este că fac aprecieri fără să fi citit. Dar știu că se obișnuiește…


– Ce planuri mai ai, dacă nu cumva, ca pe mulți, nu te-a otrăvit demonul acediei, al lipsei de chef, al dezamăgirii față de faptul că trăim într-o lume care în tot felul de feluri perfide ne spune că nu mai are nevoie de noi?

– Din tot ce am spus până acum, îți dai seama că n-am cum să abandonez. Nu sunt otrăvit. După deceniile de comunism, n-am cum să mai fiu azi otrăvit. Sunt de felul meu o fire optimistă, chiar dacă am trecut și trec și eu prin destule.

Niciodată n-am să renunț să scriu. Abia am terminat un nou roman pe care l-am predat Editurii Cartea Românească – diferit, precizez, de cele dinainte. Am în cap subiectele altor trei sau patru cărț.

Când se vor fi copt, le voi așterne pe hârtie, sper că în câteva luni, dacă-mi dă Dumnezeu sănătate. Simt că pentru asta trăiesc.

Dan STANCA

Categorii
trimitere dreapta Viață

CAMERA DE GARDĂ: TV, efect nociv asupra dezvoltării copilului

CAMERA DE GARDĂ: TV, efect nociv asupra dezvoltării copilului

Psihoterapeut Andra BOLOHAN
Comportamentul copiilor este influențat negativ de urmărirea excesivă a programelor TV. Cei mai afectați sunt copiii care s-au uitat la TV mai mult de două ore pe zi, încă de la vârste mici (2-3 ani).

Acești copii dezvoltă tulburări de comportament, în special agresivitate, și au abilități sociale deficitare. Dezvoltarea copilului preșcolar presupune practicarea unor activități ca alergatul, săritul, interacțiunea cu alți copii, construitul, modelatul, desenatul etc.

Prin televiziune însă, i se oferă copilului informații într-un mod pasiv, el nefiind pus în situații de explorare, învățare și exersare a abilităților.

Drept urmare, părinții au datoria de a limita timpul petrecut de copil în fața televizorului și de a controla programele vizionate de acesta, astfel încât să se realizeze o selecție a filmelor, emisiunilor sau desenelor animate susceptibile să determine dezvoltarea unor comportamente prosociale.

Copilul poate învăța doar din anumite emisiuni cum să interacționeze corect cu cei de vârsta lor și cu adulții, cum să ajute ori să fie generos, cum poate rezolva conflictele. Din alte emisiuni deprinde modele de comportament indezirabile.

Pentru preșcolari se recomandă ca timpul afectat vizionării TV să nu fie mai mare de două ore. Dacă această regulă este încălcată, copilului i se va reduce ulterior timpul de vizionare.

Cea mai bună soluție pentru îndepărtarea copiilor de micul ecran este organizarea de către părinți a unor activități variate de petrecere a timpului liber – plimbări în aer liber, jocuri educative, pictat, modelat ș.a.

Categorii
Viață

Desenele lui Ion Barbu

Desenele lui Ion Barbu (27)

Categorii
trimitere stanga (cu foto) Viață

Bolnavi atârnați în liftul cu frânghie de la Sighișoara

Bolnavi atârnați în liftul cu frânghie de la Sighișoara

EVUL MEDIU. Așa funcționează liftul de la Spitalul Municipal din Sighișoara

Dacă nu suferă încă de inimă, pentru pacienții care trec pragul Spitalului Municipal din Sighișoara există toate posibilităţile să capete o afecțiune de acest fel, dacă au neșansa să folosească lifturile. Două cutii de lemn care ar sta mai bine într-un muzeu al tehnicii, și nu într-un spital, care încă sunt manevrate cu frânghiile de brancardieri. Exact ca în urmă cu 100 de ani.

Pentru brancardierii angajați la Spitalul Municipal Sighișoara, proba eliminatorie a fost, probabil, cea de mușchi. Şi asta, nu pentru că tărgile ar fi prea grele, ci din cauza lifturilor, obiecte care cu siguranță și-ar găsi oricând locul într-un muzeu, dar de care cadrele medicale de aici sunt nevoite să se folosească. Alt lift  mai bun oricum nu au și nici șanse reale să aibă în viitorul apropiat.

Au peste 100 de ani vechime și de atunci nu au mai fost modernizate sau înlocuite. Cele trei lifturi de la  spitalul din Sighișoara au fost date în folosință prin 1896, iar două dintre ele sunt încă funcționale.

Sunt, de fapt, singurele ascensoare care deservesc instituția medicală din orașul medieval și funcționează exact ca în urmă cu 100 de ani: cu tracțiune manuală. Bolnavii aflați pe targă sau în cărucior, care nu pot urca pe scări până la etajul I al imobilului, sunt nevoiți să folosească aceste lifturi.

Iar în loc de motor, la fiecare nivel stă câte un brancardier care le manevrează cu ajutorul unei funii. Dacă greutatea este prea mare, brancardierul este ajutat de încă un coleg, dar, bineînțeles, acest lucru se întâmplă doar dacă este vreunul disponibil.

„Funcționează pe bază de scripete. Tragem de funie și, când ajunge sus, îl oprim. Are și frână și un cui special unde o agățăm”, povestesc brancardierii. Dacă nu trebuie neapărat să urce cu liftul, pacienții preferă scările, pe care le consideră mult mai sigure.

„Nu aș avea curaj să urc în el, dacă nu merge cum trebuie”, spune o bătrână, care nu ar urca în ruptul capului cu lifturile manevrate cu sfoara, pe sistem de scripeți.

Au nevoie de lift, dar nu au banii necesari

Conducerea spitalului ar vrea să scape de actualele lifturi, să le înlocuiască cu altele, nu foarte moderne, dar măcar care să nu fie acționate de funii. Este însă imposibil, din cauză că instituția medicală nu are bani.

FOTO Agerpres

Investiția nici măcar nu este foarte mare, însă Ministerul Sănătății ține, probabil, la mușchii bine lucrați ai brancardierilor și nu a alocat până acum nici un leu, deși știe despre situație. Iar fondurile spitalului  sighișorean sunt limitate.

„Pe lista trimisă către Ministerul Sănătății pentru modernizare este cuprins și liftul, dar deocamdată nu știm dacă a fost sau nu aprobată această investiție. Suma necesară ar fi de 130.000 lei pentru un  lift, ca preț estimativ, dar vom ști exact costurile în momentul în care va fi aprobată investiția”, a declarat Anca Zăblău, director economic al spitalului din Sighișoara.

Aceasta spune că și un singur lift ar fi bun, și nu neapărat foarte performant, dar măcar să scape de acționarea manuală actuală. Reprezentanții spitalului spun că la acest capitol cel puțin sunt în urmă cu vreo 200 de ani față de ce înseamnă astăzi tehnică.

Şi să nu uităm că vorbim despre un spital municipal, care are nu mai puțin de șase secții, inclusiv de chirurgie, cardiologie şi obstetrică-ginecologie, adică secții unde pacienții ar putea avea nevoie de ajutorul unui lift ca să ajungă la etajul superior.

Şi nu este singura ciudățenie de la instituția medicală din Sighișoara. Unitatea nu dispune nici acum de o spălătorie proprie, iar lenjeria din spital este transportată cu cărucioarele pe stradă până la o spălătorie din apropiere. Așa cum se făcea și acum 100 de ani, adică perioada în care a încremenit spitalul.

Abia a primit bani de reparații

De fapt, de ce să ne mai mire că lifturile sunt manevrate ca acum 100 de ani, dacă ținem cont de faptul că instituția medicală a așteptat un an întreg fondurile pentru reabilitarea clădirii, declarată monument istoric.

Aprobată în anul 2009, finanțarea a venit abia în toamna anului 2010, chiar dacă necesitățile erau stringente. O parte din bani, respectiv 1,125 milioane lei, au fost virați prin Direcția de Sănătate Publică, iar cea de-a doua, de aproape 3 milioane lei, prin Compania Națională de Investiții, banii venind de la Ministerul Dezvoltării.

Unitate cu 300 de paturi

Spitalul din Sighișoara, care are peste 300 de paturi, deservește aproximativ 32.000 de persoane, adică numărul de locuitori ai vechii cetăți medievale, iar la populația constantă se adaugă și numărul mare de turiști care vizitează anual urbea.

Un oraș-cetate care se mândrește cu o serie de clădiri-monument istoric și care mai poate adăuga acum încă un punct de atracție, chiar dacă nedorit, pe hartă: liftul deservit manual pentru transportul pacienților.

Citat
„Pe lista trimisă către Ministerul Sănătății pentru modernizare este cuprins și liftul, dar deocamdată nu știm dacă a fost sau nu aprobată această investiție. Suma necesară ar fi de 130.000 lei pentru un lift, ca preț estimativ.”                Anca Zăblău, director economic al spitalului din Sighișoara

Spitalul Municipal din Sighișoara funcționează într-o clădire declarată monument istoric, veche de peste o sută de ani, al cărei grad de uzură era de 70%, conform specialiștilor. Şi, de mai bine de 50 de ani, imobilul nu a mai fost reparat.

Carmen COSMAN

Categorii
trimitere dreapta Viață

CAMERA DE GARDĂ: Cum învață copiii comportamente noi?

CAMERA DE GARDĂ: Cum învață copiii comportamente noi?

Copiii pot învăța, prin observare, atât comportamente pozitive, de pildă, cel de a fi generos, cât și negative, precum înjuratul sau lovitul.

Învățarea de către copil a comportamentelor noi, prin observarea și imitarea adulților și a altor copii, poate fi ghidată de părinți prin încurajarea sau sancționarea comportamentelor proaspăt achiziționate.

Reacția adultului îl va face pe copil să mențină sau nu comportamentul învățat.

Deseori se întâmplă ca adultul să întărească fără să vrea anumite comportamente problematice ale copilului, prin atenția excesivă acordată acestora ori prin zâmbete, mângâieri sau recompense.

Întărirea trebuie să se producă numai în cazul comportamentelor pozitive.

Dacă un copil oferă o jucărie tovarășului de joacă și este lăudat de părinte pentru gestul său, el va avea tendința de a repeta respectivul comportament. Dacă adultul îl ignoră sau îl ceartă, copilul nu va mai fi generos.

În plus, dacă părintele ignoră comportamentele pozitive ale copilului, va crește frecvența comportamentelor negative, deoarece copilul va avea convingerea că doar prin acestea poate atrage atenția.

Totodată, părintele trebuie să știe că uneori copilul poate dezvolta anumite comportamente negative, precum înjuratul sau lovitul, deoarece încă n-a învățat să facă față unor situații concrete de viață și atunci aplică soluțiile pe care le-a observat și la alții.

Andra BOLOHAN, psihoterapeut

Categorii
Viață

Desenele lui Ion Barbu

Desenele lui Ion Barbu (18)

Categorii
Viață

Desenele lui Ion Barbu

Desenele lui Ion Barbu (21)

Categorii
Viață

Desenele lui Ion Barbu

Desenele lui Ion Barbu (20)

Categorii
Viață

Desenele lui Ion Barbu

Desenele lui Ion Barbu (22)