Categorii
La zi trimitere stanga (cu foto) Viață

Vârsta de pensionare în UE, spre 70-80 de ani??!

Vârsta de pensionare în UE, spre 70-80 de ani??!

Adâncirea crizei datoriilor de stat din zona euro le-ar putea sugera guvernelor din întreaga lume să accepte ca populația sa muncească mai mult, pe măsură ce durata medie de viață crește.

“Vârsta de pensionare în țările Uniunii Europene ar putea urca spre 70-80 de ani”, consideră directorul general al AIG, Robert Benmosche.

AIG a fost cea mai mare companie de asigurări din lume până în 2008, când a fost salvată de la colaps de guvernul american.

“Astfel, pensiile și serviciile medicale se vor încadra în buget. Lumea va munci mai mult, ridicând povara de pe tineret”, crede Benmosche (68 de ani), citat de cunoscuta publicație online Bloomberg.

Presedintele SUA, Barack Obama, i-a criticat la sfarsitul saptamanii trecute pe liderii europeni pentru ca nu au luat masurile necesare solutionarii crizei datoriilor de stat.

Benmosche crede ca iesirea Greciei din zona euro ar fi un dezastru pentru tara, iar Europa trebuie sa impiedice acest scenariu, relevă Pro TV.

“Grecii trebuie sa inteleaga ca nu exista o iesire usoara din aceasta situatie, iar guvernul trebuie sa-i convinga sa munceasca mai mult”, a mai spus seful AIG.

“Daca nu, daca revin la propria moneda, cred ca se vor confrunta cu o inflatie uriasa, devastatoare pentru cei cu venituri fixe”, a adaugat el.

Grecia are o varsta medie efectiva de pensionare de 59,6 ani, printre cele mai scazute din Europa, in timp ce durata medie de viata este de 81,3 ani, potrivit datelor Bloomberg.

Presedintele francez, Francois Hollande a promis ca va cobori varsta legala de pensionare la 60 de ani, de la 62, si va creste taxele pentru companii si banci, introducand totodata un impozit de 75% pe veniturile mai mari de un milion de euro pe an.

Categorii
trimitere dreapta Viață

CAMERA DE GARDĂ: Românii, în căutarea donatorilor de organe

CAMERA DE GARDĂ: Românii, în căutarea donatorilor de organe

Profesorul Irinel Popescu, şeful Institutului Clinic Fundeni, a declarat că în România rata de consimţământ a populaţiei pentru donarea de organe este aproape la nivelul Uniunii Europene, însă potenţialul nu este exploatat corespunzător în lipsa coordonatorilor de transplant, fiind nevoie de 12 astfel de specialişti.

“Aici, după părerea mea, e nevoie de un plan naţional mai susţinut. Dacă mă întrebaţi cam câţi coordonatori ar fi nevoie, aş spune 12, pentru că sunt 12 unităţi acreditate din care se pot face prelevări de organe. Analizând cele două cauze majore, rata de consimţământ al familiei – care este la nivelul mediei europene – şi câţi donatori potenţiali ar fi în aceste centre, în această a doua componentă încă este de lucru şi aici rolul coordonatorilor de transplant ar fi important”, a arătat dr. Irinel Popescu.

Şeful Institutului Fundeni a precizat că trebuie lucrat la colaborarea cu aceste unităţi acreditate pentru prelevarea de organe, iar coordonatorul de transplant să fie o persoană dedicată, care se ocupă doar cu identificarea potenţialilor donatori, cu anunţarea lor în sistemul naţional şi, bineînţeles, cu efectuarea prelevării acolo unde familia este de acord.

Potrivit profesorului, în România, media este de patru donări la un milion de locuitori, iar în Uniunea Europeană este de 15 donări la un milion de locuitori.

Pe de altă parte, prof. dr. Radu Deac, unul dintre organizatorii celei de-a VII-a ediţii a Congresului “Romtransplant”, care s-a desfăşurat la Târgu Mureş, a precizat că, în ciuda existenţei a doar opt coordonatori de transplant în ţară, numărul transplanturilor a crescut faţă de ceea ce a fost până anul trecut.

“De exemplu am ajuns la 292 de transplanturi de ficat, ceea ce pentru România este mult, este la nivelul oricărui centru de vârf din lume”, a arătat dr. Deac.

Categorii
La zi trimitere dreapta Viață

Uleiul de măsline ajută persoanele în vârstă

Uleiul de măsline ajută persoanele în vârstă

Persoanele în vârstă de peste 65 de ani care folosesc ulei de măsline în dieta zilnică prezintă mai puţine riscuri de a suferi atacuri cerebrale în comparaţie cu persoanele care nu consumă acest produs alimentar, potrivit unui studiu realizat în Franţa.

Cercetătorii de la Institut National de la Santé et de la Recherche Médicale din Bordeaux (Franţa) au monitorizat 7.625 de persoane în vârstă de peste 65 de ani, originare din oraşele Bordeaux, Dijon şi Montpellier, pe o perioadă de cinci ani.

Cercetătorii i-au împărţit pe participanţi în două grupuri. În primul grup se aflau persoanele care nu consumau niciodată ulei de măsline, iar al doilea grup era alcătuit din persoane care foloseau acest produs alimentar în dieta lor zilnică.

Pe parcursul acestui studiu, s-au înregistrat 148 de atacuri cerebrale în rândul participanţilor.

După ce au luat în calcul criterii care ţineau cont de greutate, activităţile fizice şi regimul alimentar, oamenii de ştiinţă francezi au constatat că persoanele care consumau frecvent ulei de măsline prezentau un risc de a suferi un accident vascular cerebral cu 41% mai mic în comparaţie cu persoanele care nu consumau acest produs alimentar.

Studiul a fost coordonat de medicul Cécilia Samieri şi a fost publicat în revista ştiinţifică americană Neurology.

Categorii
trimitere dreapta Viață

Va fi cancerul tratat doar cu… o injecție?

Va fi cancerul tratat doar cu… o injecție?

Un vaccin care distruge tumorile ar putea să devină în scurt timp cea mai folosită terapie contra cancerului, potrivit unui studiu realizat de cercetătorii de la Universitatea Leeds din Marea Britanie.

În trecut, oamenii de ştiinţă întâmpinau dificultăţi atunci când era vorba de distrugerea tumorilor fără a cauza efecte secundare.

Cercetătorii britanici au avut ideea de a preleva o secvenţă de ADN de la organele care prezintă tumori şi de a o insera în structura unui virus care atacă celulele tumorale. Această procedură are ca rezultat reactivarea sistemului imunitar, care adeseori ignoră tumorile, determinând astfel organismul pacientului să lupte contra acestora informează mirror.co.uk.

Experţii de la Cancer Research UK au declarat că au obţinut “progrese extraordinare” prin producerea unor doze de vaccinuri obţinute pe baza unui virus bovin.

Ei au folosit aceste injecţii cu ADN pentru a trata cu succes şoarecii suferind de cancer de prostată şi speră ca noua metodă să fie folosită în curând, alături de chimioterapie, pentru a distruge o serie întreagă de alte tipuri de tumori canceroase.

Studiul a fost publicat în revista medicală Nature Medicine.

Categorii
trimitere dreapta Viață

Cum devine o bacterie „pașnică” una „ucigașă”

Cum devine o bacterie „pașnică” una „ucigașă”

Situația a explodat pentru prima oară în Germania: dacă în ultimii trei ani fuseseră descoperite doar cinci cazuri de infecție cu tulpina E.coli, în primele luni ale anului 2011 au fost raportate câteva sute! Dintr-o dată, a devenit clar faptul că Germania se confrunta cu o epidemie, iar apariția primelor victime omenești a sporit alerta. De aici și până la răspândirea virusului în aproape toată Europa a fost doar un pas…

Germania a reprezentat începutul; apoi, Franţa, Suedia, Danemarca, Marea Britanie și Republica Cehă au anunțat cazuri de infecție cu bacteria E.coli. Din păcate, s-au înregistrat și primele victime, până la ora la care am trimis acest material la tipografie fiind vorba de 21 persoane care și-au pierdut viața în Germania și una în Suedia.

De unde a pornit nebunia? Deocamdată nu se știe clar, dar inițial s-a vorbit de faptul că urme ale bacteriei E.coli, care provoacă sindromul hemolitic uremic (SHU), ar fi fost detectate în loturi de castraveți importați de Germania din Spania.

Cum majoritatea cazurilor din Europa au implicat cetățeni germani, sau străini care au vizitat Germania, Comisia Europeană a atras atenția că cetățenii UE care au vizitat recent această țară și prezintă simptome precum diaree acută trebuie să consulte medicul de urgență!

Cel mai important sfat: spălați bine legumele și fructele!

În general, tulpina de E.coli nu este agresivă, ea este localizată în intestin și e chiar utilă, făcând parte din flora bacteriană fără a produce vreo tulburare. Din păcate, există și modificări genetice, fie prin transfer de gene, fie prin mutații spontane naturale, care fac dintr-o tulpină „pașnică” una „ucigașă”.

Foto Agerpres

Primele simptome constau în apariția unei diaree sanguinolente care poate avea complicații ce duc la afectarea rinichilor, a sistemului nervos, pancreasului, ficatului, plămânilor și a organelor extraintestinale.

Dar cel mai sever este sindromul hemolitic-uremic, însoțit de o anemie hemolitică în care hematiile din circulație se distrug, o scădere a numărului de trombocite și o insuficiență renală. De aici se ajunge la deces.

Specialiștii Institutului „Cantacuzino” de la București au acordat un interviu pentru site-ul „medlive.hotnews.ro” și au vorbit despre ce înseamnă această bacterie în România.

Maria Damian, șeful Laboratorului de Epidemiologie Moleculară, și Codruța Usein, expertul național în E.coli verotoxigen, spun că românii trebuie să consume în continuare cu încredere roșii, castraveți sau alte legume, cu condiția de a le spăla bine înainte de a le folosi!

„Important este să spălăm bine alimentele, să ne spălăm bine pe mâini și să spălăm toate ustensilele folosite. Bacteria nu pătrunde în roșie, ci rămâne la suprafață”, spune doamna Damian.

„Sunt gesturi care la un moment dat nu se fac, pentru că se uită. Aceasta este veriga slabă din lanțul epidemiologic și aici apare pericolul de contaminare”, completează doamna Usein.

Pe de altă parte, Maria Damian avansează și un posibil răspuns la întrebarea de ce au fost afectate produsele bio.

„Bio înseamnă legume la care nu se folosesc chimicale. Gunoiul de grajd se folosește ca îngrășământ. De unde vine acesta? De la taurine. Ce mai știm? Că vitele sunt gazda naturală a acestui tip de tulpini verotoxigene. Vitele sunt purtători sănătoși care excretă aceste tulpini. Dacă noi am făcut îngrășare pe teren cu gunoi de grajd și apoi le stropim, bineînțeles că gunoiul se umidifică. Castraveții cresc pe sol. E greu să se contamineze? Nu. Se iau de acolo și se înfoliază și se vând. Se spală? Nu știu. E ușor să se contamineze. În SUA a fost un mare focar produs de E.coli ca urmare a consumului de spanac. Au fost focare produse de consum de salată. Şi salata crește jos, la sol, și roșiile pot ajunge acolo. E ușor să se contamineze de la gunoiul de grajd.”

România nu a importat castraveți bio din Spania
România nu a primit loturi de castraveți bio din Spania, suspectați că ar fi cauzat infectarea cu bacteria E.coli a 200 de persoane din Germania, informează Autoritatea Națională Sanitar-Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor (ANSVSA). „Pentru a lămuri și mai bine populația României, trebuie să spunem că, practic, în acest caz nu este vorba de o problemă de siguranță a alimentelor propriu-zisă, ci de o problemă în respectarea unor norme minime de igienă în cadrul manipulării și consumării acestor legume crescute bio, cum sunt spălarea lor sub jet de apă, spălarea mâinilor și a eventualelor ustensile după manipularea acestui tip de legume. De aceea, reamintim că, mai ales în această perioadă, când consumăm multe legume proaspete, trebuie să le spălăm sub jet de apă înainte de a le consuma și trebuie să ne spălăm pe mâini, mai ales în cazul copiilor, bătrânilor și persoanelor bolnave, cu imunitatea mai scăzută”, a precizat și președintele ANSVSA, Radu Roatiş-Cheţan.

casetă
Război economic între Spania și Germania
În afara gravelor probleme de sănătate pe care le provoacă populației din Europa, bacteria E.coli a mai făcut și alte victime: fermierii spanioli sunt în pragul falimentului din cauza faptului că nimeni nu le mai cumpără marfa! Ei afirmă că „cea mai mare parte din Europa” a sistat importurile de fructe și legume din Spania din cauza suspiciunilor legate de prezența bacteriei E.coli în castraveții ei, Spania fiind primul producător european în domeniu.
Pierderile au ajuns la peste 200 milioane euro pe săptămână, a constatat ministrul spaniol Rosa Aguilar, care evocă prejudicii ireversibile și deschide chiar un „război” economic Germaniei, pe care o critică pentru modul cum gestionează situația și consideră „extrem de inadecvată” referirea autorităților germane la castraveții spanioli, „în absența unor probe certe”. Mai mult, doamna Aguilar spune, pe un ton virulent, că tulpina care a provocat epidemia „nu a fost găsită sau identificată pe teritoriul spaniol nici până în ziua de astăzi”!
Mai mult, bazându-se pe faptul că specialiștii germani nu au reușit să facă vreo legătură clară între castraveții spanioli și infectarea cu bacteria E.coli, guvernul de la Madrid ia în calcul o acțiune în justiție împotriva autorităților din Hamburg, cele care au lansat ideea că legumele iberice ar sta la baza epidemiei! „Bacteria nu este în Spania”, a afirmat și ministrul de Interne iberic, Alfredo Perez Rubalcaba.

Tudor Florin MIHALACHE

Categorii
trimitere dreapta Viață

CAMERA DE GARDĂ: Eliminarea comportamentului problematic al copilului

CAMERA DE GARDĂ: Eliminarea comportamentului problematic al copilului

Mulți dintre noi știm că în trecut educația se realiza prin forță și învinovățire, ceea ce inducea copilului sentimentul de frică, acela că nu este suficient de bun pentru a fi iubit de părinți.

Prin pedeapsă, educația se realizează prin forță, frică, culpabilizare pentru eliminarea unui comportament problematic.

Chiar dacă în urma pedepsei efectele pe termen scurt sunt cele scontate, efectele pe termen lung sunt neplăcute și periculoase pentru buna dezvoltare emoțională a copilului.

Ca urmare a pedepsei, copilul învață să răspundă cu agresivitate în diverse situații, dezvoltă o imagine de sine negativă și s-ar putea să trăiască resentimente sau teamă față de părinți.

Spre deosebire de pedeapsă, disciplinarea pozitivă se adresează comportamentului care trebuie învățat sau eliminat și nu persoanei, eliminând în acest fel umilirea acesteia.

Pentru a «dezvăța» copilul de un comportament nedorit se poate recurge la mai multe metode. Important este ca în paralel cu eliminarea unui comportament, copilul să învețe un comportament dezirabil care să-l înlocuiască pe cel problematic.

Părintele poate recurge la mai multe metode de schimbare a unui comportament al copilului cum ar fi ignorarea sau extincția, excluderea sau metoda consecințelor naturale și logice.

Părintele îi va explica copilului care sunt regulile, ce se așteaptă de la el și care sunt consecințele dacă el nu respectă regulile.

De asemenea, i se va prezenta copilului și comportamentul dorit, împreună cu consecințele lui.

Pentru ca metoda de disciplinare să fie eficientă este important ca părintele să fie consecvent în acțiunile sale, iar copilul va înțelege importanța respectării regulilor.

Psihoterapeut Andra Bolohan

Categorii
trimitere stanga (cu foto) Viață

Ioan Lascu, pe urmele academicianului Alexandru Borza

Ioan Lascu, pe urmele academicianului Alexandru Borza

Ioan Lascu

Ioan Lascu face parte din categoria oamenilor fericiți, care își câștigă salariul făcând ceea ce-i place: în cazul său, științele pământului. Din Minnesota, de la Institutul pentru Magnetismul Rocilor, a acceptat să ofere un interviu în exclusivitate pentru Timpul, discutând atât despre activitatea sa, cât și despre străbunicul său, cunoscutul  academician Alexandru Borza, întemeietorul geobotanicii în România.

Bogdan COSTEA

Domnule Ioan Lascu, faceți parte dintre fericiții – așa consider eu – care au un loc de muncă ce nu este legat de un birou și un scaun, ci presupune deplasări, studii pe teren, apoi multe ore de muncă pentru a pune pe hârtie cele văzute. Vă rugăm să ne spuneți, în primul rând, cum ați ajuns în Statele Unite și ce studiați.

Am fost acceptat în anul 2003 la programul de masterat al Departamentului de Ştiințele Pământului (Geosciences) de la Mississippi State University.

Proiectul la care am lucrat a fost axat pe formarea peșterilor în unele insule carbonatice (calcaroase) și rolul acestor cavități de-a lungul evoluției pachetelor de roci spre rezervoare de hidrocarburi.

O parte din timp, cam cinci săptămâni, mi-am petrecut-o în Bahamas, cartând peșteri și preluând eșantioane de roci, iar trei luni le-am petrecut la Pau, în Franța, ca stagiar la firma Total, unde, folosind datele obținute pe teren, am creat modele computerizate 3D reprezentând rezervoare carbonatice de hidrocarburi.

Am înțeles că ați apărut și la televiziune…

Anul trecut am apărut pe Travel Channel în cadrul emisiunii Secret Worlds, episodul Mystery of the Maya. Având expertiză în tehnica carotatului și în sedimente lacustre, am fost invitat de un coleg geolog de la Yale University, Peter Douglas, să particip la o expediție în Guatemala, în anul 2009.

Peter la rândul său colabora cu un grup de arheologi care descoperiseră o nouă așezare Maya, La Corona, în nordul Guatemalei.

Aceștia efectuau săpături arheologice la La Corona de câțiva ani, unul dintre scopurile lor fiind să determine de ce civilizația Maya a dispărut brusc acum mai bine de o mie de ani, un mister încă nerezolvat. Peter și cu mine am fost cooptați la proiect pentru a carota câteva lacuri din jurul sitului cu scopul de a găsi eventuale dovezi ale unei periode extrem de secetoase care să fi contribuit la declinul Mayașilor.

Toată operațiunea a fost filmată de o echipă de la Travel Channel, care realiza o emisiune cu tematica colapsului Maya în America Centrală.

Aceștia ne-au însoțit într-una din zile și pe noi pe ambarcațiunea pe care am asamblat-o în jungla guatemaleză, au filmatul procesul de colectare a carotelor de sedimente și am discutat un pic cum s-ar interpreta la prima vedere schimbările în tipul de sedimente.

Şi acum ce faceți?

În momentul de față sunt doctorand al Departamentului de Geologie și Geofizică din cadrul Universității din Minnesota (UMN). Tema proiectul de doctorat este studiul mineralelor cu proprietăți magnetice din sedimente lacustre, adică nămol din lacuri.

Sunt interesat, mai ales, de particule magnetice de origine bacteriană. Există un grup de bacterii magnetotactice care secretă un oxid de fier numit magnetit sub forma unor cristale de 30-80 nanometri, care sunt aliniate liniar, ca un mic lanț, pe care bacteria îl folosește la navigat de-a lungul liniilor câmpului geomagnetic.

Cu alte cuvinte, aceste bacterii dețin o mică busolă de care se folosesc să înoate în sus și jos, urmărind oscilația sezonală a orizontului unde se trece de la ape complet oxigenate la ape anoxice. Cam toate lacurile din zonele temperate care sunt mai adânci de 5 metri au această zonă de tranziție.

După moartea bacteriei, magnetitul se depune pe fundul lacului și este acoperit de alte sedimente. Ce fac eu este să prelevez carote din lacuri și să observ proporția acestor particule de-a lungul timpului. Abundența lor ne oferă informații despre condițiile climatice și limnice (nutrimente, nivelul de oxigenare, turbiditatea apei etc.) la momentul formării lor.

Cum de v-ați „atașat” de aceste studii?

Diploma de licență mi-am obținut-o la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj, Facultatea de Biologie și Geologie. Am ajuns să fiu interesat în cercetarea științifică în timpul unei șederi la Universitatea din Lund, Suedia, unde am petrecut un semestru ca student Erasmus.

Am fost impresionat de dedicația cu care lucrau cercetătorii pe care i-am cunoscut acolo, de nivelul excelent de dotare al laboratoarelor și de atmosfera colaborativă care exista la Lund. Am știut pe loc că asta vreau să fac și eu.

Ce rapid v-au convins suedezii…

Trebuie să menționez că am un strămoș, străbunic din partea mamei tatălui meu, ilustru, în persoana academicianului Alexandru Borza, întemeietorul Grădinii Botanice din Cluj. Deci aplecarea pentru științele naturale cred că mi-a fost cultivată involuntar de mic, când am început să descopăr natura în familie.

Împreună cu părinții am făcut multe ieșiri la câmp și pădure, drumeții pe dealuri și munți, schi iarna. Apoi, în adolescență, am început să cutreier munții țării și peșterile Apusenilor cu prietenii. Toate aceste experiențe m-au făcut atent la mediul înconjurător.

În școală am început să devin interesat în latura științifică a naturii, să îmi pun întrebări legate de originea munților, a continentelor și oceanelor, despre condițiile care au dus la evoluția vieții, de la organisme primitive la cele cu funcții complexe, așa că m-am îndreptat spre Ştiințele Pământului.

Spuneți-ne mai multe despre locul unde lucrați.

Lucrez în cadrul Institutului pentru Magnetismul Rocilor, o instituție finanțată de US National Science Foundation (NSF) și UMN, creată pentru a promova și facilita studiul mineralelor cu proprietăți magnetice din roci și sedimente. Institutul este unic în lume, pentru că deține o gamă largă de magnetometre și alte instrumente care sunt puse la dispoziția cercetătorilor din întreaga lume.

Aceștia vin aici printr-un program de „visiting fellowships” (care sunt un fel de burse de cercetare de zece zile oferite de IRM și NSF) și au la dispoziție laboratoarele și personalul pentru a-i ajuta să-și conducă experimentele propuse.

Grupul în sine nu numai că este format din persoane valoroase din punct de vedere științific, dar sunt și niște oameni plăcuți, gata să te ajute pe plan profesional și personal. Mă consider norocos să fi nimerit într-o astfel de conjunctură.

Dacă ați ajuns până aici, înseamnă că ați câștigat respectul celor cu care lucrați…

Respectul americanilor îl ai de la început. Chiar dacă ești doar un doctorand la început de drum, ei recunosc că nu poți ajunge în această poziție fără muncă și realizări personale. Chiar și studenții sunt tratați drept colegi, spre deosebire de România, unde există o ierarhie clară între corpul didactic și studenți.

Respectul științific îl dobândești dacă ai o contribuție la avansarea cercetării în domeniul tău științific prin rezultate și publicații în jurnale de specialitate, prin obținerea de granturi pentru proiecte propuse, dar și pentru excelență pedagogică, formarea și pregătirea studenților pentru carierele pe care le vor urma, aplicarea conceptelor dezvoltate în grupul de cercetare pentru sprijinul protecției mediului ambiant, implicare în societate prin culturalizarea științifică a maselor etc.

Cum este viața pe care o aveți în SUA față de cea din România?

Viața este un pic diferită. Financiar, salariul unui doctorand este destul de mic. Unii sunt plătiți să facă cercetare, alții predau seminarii și laboratoare ca asistenți, dar standardul e de 20 de ore plătite pe săptămână. Restul timpului ești considerat student.

Cu toate acestea, banii îți ajung pentru chirie, mâncare și poate pentru o ieșire-două. Personal, locuiesc cu familia în suburbiile orașului St. Paul, cam la 30 km de campus, așa că fac naveta zilnic, cu autobuzul sau cu mașina. De lucrat, mi-am redus orele de lucru la 10 pe zi de când mi s-a născut fetița, care are acum 6 luni.

Având în vedere că mai petrec aproape două ore pe drum, sunt plecat 12 ore de acasă. Înainte lucram uneori chiar și 16 ore pe zi, de exemplu, dacă aveam experimente de lungă durată sau scadențe iminente.

În general, îmi petrec majoritatea timpului șezând în fața calculatorului, așa că atunci când am timp liber îmi place să ies în natură. Îmi place stilul de viață destul de relaxat de aici, dar dacă e ceva care îmi lipsește, e familia și prietenii lăsați în urmă.

Mai aveți pe cineva în România?

Am fost în țară de trei ori în opt ani și noroc cu Skype că pot să-mi văd părinții săptămânal! Cu prietenii țin legătura sporadic, dar mă gândesc la ei mai des decât cred că își imaginează.

În zona unde locuiți există o comunitate de români?

Comunitatea de români din Minnesota nu este foarte mare. Ne întâlnim de câteva ori pe an pentru picnicuri, zile de naștere și alte evenimente.

Avem o organizație numită HORA (www.hora-mn.org), a cărei activitate este să promoveze și să perpetueze cultura și tradițiile românești prin organizarea de prezentări și demonstrații de dansuri populare, muzică, bucate românești, datini și obiceiuri, sărbători tradiționale, cum ar fi Mărțișorul. Studenții români la UMN se pot număra practic pe degetele de la două mâini.

V-ați gândit vreodată să vă întoarceți în România?

Deocamdată vom încerca să ne facem un rost aici, dar nu pot exclude total această posibilitate.

Care sunt hobby-urile dvs?

Îmi plac lectura și gastronomia. Când am timp îmi place să experimentez în bucătărie, să încerc rețete noi, să creez mâncăruri delicioase din ingrediente simple. Din păcate, nu am timp întotdeauna pentru proiecte sofisticate, dar mirosul de pâine proaspătă este nelipsit la noi în casă.

Pot spune că sunt destul de expert în ale aluatului și coptului… În rest, îmi place să ies în natură, dar nu mai mi-e la îndemână să mă duc în ture cu rucsacul cu aceeași frecvență cu care o făceam în România. Mi-e mai dor de munții noștri (în Minnesota e tare plat), mai ales de Apuseni.

Văd că duceți dorul țării. Totuși, considerați că v-ați adaptat în SUA?

M-am adaptat destul de bine, dar la început unele obiceiuri de-ale americanilor mi se păreau ciudate. Noi în România suntem obișnuiți să împărțim totul, pe când aici societatea e centrată mai mult pe individ.

Cu toate acestea, sunt empatici și nu ezită să te ajute dacă ai nevoie. Cel puțin aceasta a fost experiența mea cu persoanele pe care le-am cunoscut până acum.

Seria noastră de interviuri are, la final, o întrebare pe care o punem tuturor personalităților cu care discutăm: puteți face o comparație între școala românească și cea americană?

Şcoala de nivel universitar este destul de diferită față de ce am experimentat eu în facultate. Cursurile și laboratoarele sunt construite cu ideea de a stimula gândirea critică, de a dezvolta capacitatea de analiză și sinteză, de a cultiva independența necesară pentru a reuși în carieră și în viață, și nu de a acumula cât mai multă informație și de a o reproduce papagalicește la examen, pentru a o uita apoi la cinci minute după ce ți-ai predat lucrarea.

Studentul este testat săptămânal, are de rezolvat probleme în clasă și acasă, are de realizat proiecte de grup, este încurajat să provoace discuții și, în general, are de lucru tot semestrul. Ideea este de a asimila, nu doar de a acumula, informația primită.

Examenele (2 sau 3) sunt programate eșalonat de-a lungul semestrului, iar examenele finale sunt programate într-o perioadă de sesiune de o săptămână.

De multe ori pot fi chiar și două examene într-o zi, deci, clar, nu se așteaptă nimeni să începi să buchisești la unul abia după ce ai terminat cu altă materie. La noi petreceai luna de sesiune închis în cameră, încercând să descifrezi ce ai mâzgălit rapid pe foaie la primul curs, ținând pasul cu dictarea.

Nu zic că nu am avut și dascăli buni, problema este cu sistemul, care a fost înrădăcinat de multă vreme, profesorii predând cum li s-a predat și lor. Un alt aspect este diversitatea cursurilor. Indiferent de profilul pe care ți l-ai ales, vei face cursuri din toate subiectele majore (științe, umanism, arte, comunicare etc.).

În ceea ce privește profilul pe care te axezi, acesta este ales doar după doi ani, timp în care poți experimenta diferite subiecte până te hotărăști care ți se potrivește sau pentru care ai înclinare.

STATUIE. Alexandru Borza

Vă mulțumesc pentru timpul acordat.


Cine a fost Alexandru Borza

Alexandru Borza (născut pe 21 mai 1887, decedat pe 3 septembrie 1971) a fost întemeietorul geobotanicii în România.

La Cluj, în 1923, a înființat și condus Institutul Botanic, Grădina Botanică (ce îi poartă în prezent numele) și Muzeul Botanic. Tot la inițiativa sa a fost înființat Parcul Național Retezat, primul parc național românesc.

Un „Dicționar etnobotanic” publicat de el cuprinde nu mai puțin de 11.000 de nume românești de plante, față de cele 5.000 înregistrate anterior de botanistul Zaharia Panțu.

În 1954 a fost ales președinte de onoare al Congresului Internațional de Botanică de la Paris. Savant de renume, a fost ales în 1990 membru post-mortem al Academiei Române.

De asemenea, Alexandru Borza s-a situat în rândul cărturarilor ardeleni care, la 1 decembrie 1918, au participat, la Alba Iulia, la votarea Unirii Transilvaniei cu România.

Categorii
trimitere dreapta Viață

Apă pentru o bună stare de spirit

Apă pentru o bună stare de spirit

Experți americani de la Universitatea Tufts recomandă consumul regulat de apă – plată sau carbogazoasă – pentru a îmbunătăți starea emoțională, ei descoperind în cadrul unui studiu recent că starea de spirit este strict dependentă de cantitatea de apă consumată de o persoană, relatează portalul MedDaily.

Pentru a stabili cantitatea optimă de lichid necesară consumului pentru o persoană, cercetătorii americani au efectuat un studiu pe 31 de studenți voluntari.

Aceștia au fost obligați să se angajeze în activități fizice timp de 60-75 de minute, apoi au fost împărțiți în două grupe: primul a primit apă în cantități limitate, celălalt a putut să bea câtă apă a poftit.

S-a constatat că restricția în ceea ce privește cantitatea de apă a condus la o deteriorare a stării de spirit și la o degradare, în general, a funcționării organismului.

Astfel, voluntarii care au primit apă în cantități limitate au acuzat oboseală, depresie, au manifestat semne de furie și mânie.

În acest context, experții subliniază că mulți oameni nu consumă apă în cantități suficiente, fapt care poate conduce la depresie.

Cantitatea de apă necesară unei persoane trebuie calculată pe baza unei formule individuale, ținând cont de greutatea acesteia, de nivelul de activitate fizică și de condițiile meteorologice, mai afirmă ei, indicând că, în medie, o persoană trebuie să consume 8-9 pahare de apă pe zi.

Categorii
Interviu trimitere stanga (cu foto) Viață

Un profesor român „pe aripile vântului”

Un profesor român „pe aripile vântului”

Sorinel Oprişan, profesor de Fizică la Colegiul din Charleston, Carolina de Sud, a primit recent cel mai prestigios grant (n.r. – „linie de credit”, finanțare a studiilor viitoare) – „Faculty Early Career Development” – pe care îl acordă National Science Foundation (NSF) din SUA. De menționat că domnul Oprișan este doar al doilea reprezentant al colegiului american din orașul aflat în centrul magnificei povești din „Pe aripile vântului” care primește această finanțare de la înființarea sa, în 1770! Grantul, în valoare de 500.000 dolari, este dedicat modelării matematice a rețelelor neuronale și simulării lor cu ajutorul computerelor. Despre toate acestea, dar și despre cum a ajuns profesorul Oprișan în SUA, în interviul de mai jos, acordat în exclusivitate pentru Timpul.

Domnule Oprișan, în primul rând, felicitări pentru grantul de 500.000 dolari primit de la NSF. Înainte de a ne spune despre ce este vorba, vă rog să vă prezentați cititorilor noștri.

Vă mulțumesc. Eu am absolvit Facultatea de Fizică la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, unde am obținut și doctoratul în fizica teoretică sub îndrumarea doamnei profesor dr. Margareta Ignat.

Am lucrat la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” ca asistent, lector și ulterior conferențiar universitar până în 1999, după care am acceptat un post la University of New Orleans și m-am specializat în neuroștiințe computaționale.

Apoi, mi s-a acordat șansa de a câștiga și experiență de predare la catedră în SUA, așa că până în 2005 am ținut și ore.

După uraganul Katrina, ne-am mutat din New Orleans în Charleston, Carolina de Sud, unde lucrez și acum la College of Charleston. Predau la clase de fizică, biofizică și neuroștiințe computaționale.

Pentru noi este un termen destul de vag. Practic, despre ce este vorba?

Cercetarea mea se centrează pe modelarea matematică cu ajutorul calculatoarelor a modului de funcționare a creierului.

Deși nu conduc personal experimente pe animale, colaborez îndeaproape cu experimentaliști din domeniu pentru a măsura activitatea cerebrală și a înțelege cum se produc diversele afecțiuni ale creierului.

Am contribuit la construirea unor modele matematice atât pentru celule nervoase, de exemplu, celulele dopaminergice care sunt implicate în boala Parkinson, cât și pentru rețele neuronale.

Dacă ne gândim că sunt aproape 100 miliarde de celule nervoase în creierul uman, atunci avem imaginea dificultății oricărei tentative de modelare matematică a unui sistem cu atât de multe elemente.

La asta se adaugă și faptul că fiecare celulă comunică continuu în medie cu peste 7.000 de alte celule.

Am înțeles că aveți studii și în ceea ce privește boala Parkinson. Cu ce rezultate?

Am colaborat cu o echipă la construirea unui model matematic pentru celulele dopaminergice din creier. Modelul de celulă dopaminergică despre care vorbesc a fost folosit pentru a investiga activitatea cerebrală în boala Parkinson.

Se știe că Parkinson se instalează când o parte semnificativă, de peste 80%, dintre neuronii din substanța neagră mor.

Pe de altă parte, acești neuroni eliberează dopamine care, printre altele, ajută la regularizarea activității motorii, previne tremurăturile, controlează precizia și forța musculară etc.

În mod normal, acești neuroni produc o creștere foarte rapidă, dar de scurtă durată, câteva milisecunde, a nivelului de dopamine în regiunile pe care le controlează.

În anumite situații (în timpul învățării, memorării etc.), fiecare dintre neuronii dopaminergici rămâne activ pentru o durată foarte lungă, uneori până la 10 secunde, și eliberează o cantitate mult mai mare de dopamine care ajută în procesele respective.

Așadar, ideea noastră pentru un posibil tratament al bolii Parkinson a fost să folosim la maximum neuronii intacți și să îi forțăm farmacologic să rămână activi 10 secunde sau mai mult, în loc de câteva milisecunde cum ar face în mod normal.

Ideea a „prins”?

Modelul matematic pe care l-am dezvoltat a prezis că așa ceva ar fi posibil dacă am reuși să blocăm anumite canalele de potasiu. Verificarea experimentală a predicției matematice s-a dovedit mult mai dificilă și a luat aproape un an de zile până când colaboratorii noștri au identificat un compus chimic care face exact ce am cerut noi.

Într-adevăr, neuronii eliberau mai multă dopamină care ajuta șoarecii să-și revină din Parkinson. Ceea ce a intrigat însă echipa de experimentare a fost că aproape toți șoarecii astfel tratați mureau.

Analizând cu atenție structura genetică a canalului pe care noi îl blocam, am constatat că erau doar două tipuri de celule în întregul organism unde acel tip de canal ionic era prezent: celule neuronale dopaminergice și celule cardiace!

Așadar, forțând celulele dopaminergice să elibereze mai multă dompamină, induceam stopul cardiac. Observația, care a fost inițial o simplă predicție a unui model matematic, a fost publicată de echipa noastră, care a atras atenția că unele medicamente au un efect secundar deloc neglijabil.

Charlestonul ne amintește de „Pe aripile vântului”…

Fără îndoială că Charlestonul trezește în memoria tuturor imaginile din „Pe aripile vântului” și interpretarea de excepție a lui Clark Gable în rolul lui Rhett Butler, un renegat dezmoștenit de bogata lui familie din Charleston.

Orașul păstrează și azi atmosfera majestuoasă a perioadei coloniale și este numit „The Holy City” (Orașul Sfânt) datorită toleranței religioase arătate tuturor confesiunilor care au aici peste 400 de lăcașuri de cult într-un oraș care număra în 2010 puțin peste 120.000 de locuitori.

Eu lucrez la College of Charleston, o instituție de învățământ superior finanțată de stat. Deși instituția are peste 12.000 de studenți și ar putea fi numită universitate, din motive istorice își păstrează numele primit la înființarea sa în 1770 – College of  Charleston.

Iași, New Orleans, Charleston. Un traseu destul de neașteptat, nu-i așa?

Vă puteți imagina că nu a fost simplu să renunț la cariera mea universitară și la poziția de conferențiar universitar, ca să o iau practic de la zero. Dar am avut șansa și privilegiul să întâlnesc oameni deosebiți atât în New Orleans, cât și în Charleston.

Sorinel Oprișan

Respectul îl dobândești prin muncă și sacrificii. Profesorul Petre T. Frangopol, pe care am avut privilegiul să-l cunosc pe vremea când eram lector la Iași, îmi reamintește de fiecare dată celebra frază „publish or perish” (publici sau pieri).

Şi are dreptate, căci singurul lucru care rămâne pe cartea de vizită a oricărui cercetător este lista de publicații și impactul lor asupra celor care lucrează în domeniu Așa îți câștigi prestigiul.

Ce scrie, practic, pe cartea dumneavoastră de vizită?

Scrie că am publicat peste 40 de articole în reviste cu referenți, am îndrumat 16 studenți în ultimii cinci ani, am dezvoltat patru cursuri noi cu specializare în științe computaționale etc.

Probabil că și acestea au cântărit în balanță atunci când referenții de la National Science Foundation (NSF), instituția care finanțează din bani publici cercetarea în SUA, mi-au acordat un grant CAREER de o jumătate de milion de dolari pentru a dezvolta modelele computaționale pentru rețelele neuronale.

Granturile NSF CARRER sunt speciale și se acordă numai cercetătorilor care îmbină cercetarea de vârf și excelența în educarea studenților.

Pentru mine, personal, acest grant îmi oferă nu doar securitatea financiară și siguranța că voi avea fonduri să termin proiectele deja în lucru, ci și posibilitatea de a explora și alte oportunități.

Desigur că la sfârșitul fiecărui an fiscal NSF face o evaluare strictă a obiectivelor propuse și a rezultatelor obținute, după care decide eliberarea următoarei tranșe a grantului.

Cum este viața dumneavoastră în SUA?

Locuiesc într-o suburbie a Charlestonului, la aproape 10 kilometri, și fac naveta zilnic până la Colegiu. Dar transportul în comun este extrem de bine pus la punct, eficient și gratis pentru angajații colegiului.

În mod normal, nu fac mai mult de 15 minute până la colegiu, dar în orele de vârf poate dura și o oră. La College of Charleston, de regulă, predăm la câte trei clase pe săptămână, ceea ce înseamnă nouă ore de stat efectiv în clasă.

La asta se adaugă obligatoriu tot atâtea ore de stat la dispoziția studenților care ar putea avea întrebări sau au nevoie de îndrumare. În afară de predat și ore de oficiu, așteptarea Colegiului este ca fiecare dintre profesori să aibă un program activ de cercetare care neapărat implică și studenții.

În sfârșit, a treia componentă a evaluării noastre ca profesori este referitoare la serviciul adus departamentului, colegiului și comunității.

Aveți timp liber?

În timpul săptămânii nu prea există timp liber, iar sâmbăta abia dacă reușim să mai recuperăm câte ceva din ceea ce nu reușim să acoperim fie pentru clase, fie pentru cercetare.

Ne place să ne plimbăm prin centrul istoric al Charlestonului, prin muzeele și plantațiile istorice și pe plaja care este la cinci minute. Mai mergem din când în când și la munte pentru a ieși din rutină și a ne recrea.

Vă mai leagă ceva de România?

Cea mai mare parte a familiei și prietenilor sunt în România. Sigur că vizităm țara, deși nu așa de des cum am dori.

Trebuie să înțelegeți că vara pentru noi nu este concediu, ci este singurul timp al anului în care ne putem apleca asupra cercetării noastre și putem dedica timp efectiv pentru a publica. Iar aceste publicații reprezintă o treime din evaluarea noastră.

Mai sunt români în Charleston?

Charlestonul are o comunitate românească relativ mică. Sigur că ne întâlnim cu diverse ocazii, zile de naștere, sărbători, botezuri, și mai schimbăm impresii în românește.

Atât în New Orleans, cât și în Charleston am fost și suntem foarte apropiați de biserica greacă ortodoxă, care ne-a primit întotdeauna cu brațele deschise și pentru care, la rândul nostru, facem muncă voluntară cu modestele noastre resurse.

V-ați gândit vreodată să vă întoarceți în România?

Pentru moment, am o serie de proiecte la care lucrez și pe care aș dori să le pot continua și finaliza. Pe de altă parte, mi-aș dori să pot organiza, în colaborare cu colegii mei din țară, cursuri de vară la Iași sau la altă universitate, să aduc studenți americani de la colegiul unde lucrez pentru a învăța și a folosi laboratoarele din România, pentru a fi expuși la cultura și obiceiurile românești etc.

Sunteți de 12 ani în SUA. Considerați că v-ați adaptat perfect?

Piaget considera că inteligența este o formă de adaptare, așa încât toți avem capacitatea de a ne adapta. Noi am fost tot timpul în mediile academice, atât în New Orleans, cât și în Charleston, înconjurați de mulți oameni veniți din toate colțurile lumii, unde fiecare învață câte ceva din cultura celorlalți și le respectă valorile. Aici ne-am făcut atât prieteni americani, cât și din alte țări.

La final aș vrea să vă pun o întrebare la care au răspuns toți cei care au apărut până acum în seria de interviuri realizate cu românii de pretutindeni: puteți face o comparație între sistemul românesc de învățământ și cel american?

Cred că este extrem de riscant pentru cineva ca mine, care nu are pregătire în științele educației, să se aventureze în studii comparative.

Eu am lucrat 12 ani în sistemul românesc de învățământ, de la profesor de școală generală până la conferențiar universitar, dar nu am avut acces, interes și pregătire pentru a compara, la același moment de timp, cele două sisteme de învățământ.

În ultimii peste 10 ani lucrez în sistemul american de cercetare și învățământ, dar nu mai am cunoștințe despre detaliile sistemului românesc, care a trecut prin atâtea transformări.

Ceea ce pot să spun din experiența ultimilor ani este că la toate nivelurile, de la școala primară până la universitate, sunt școli cu ranguri diferite, de la cele care abia dacă ating baremurile academice până la școli de elită.

În SUA, pentru admiterea la colegiu/universitate există un examen național (SAT), care, împreună cu celelalte elemente din dosarul de admitere (media generală, scrisorile de recomandare, activitățile extracuriculare etc.), determină dacă aplicantul primește un loc și ce procent din costul colegiului va fi acoperit de bursă.

De regulă, o pregătire într-o școală de elită la un anumit nivel este o asigurare pentru un loc într-o școală de elită la nivelul următor.

Bogdan COSTEA

Categorii
Interviu trimitere dreapta Viață

Stelian Țurlea: „Ce vremuri! Nici nu mai știu unde am pus mașina de scris”

Stelian Țurlea: „Ce vremuri! Nici nu mai știu unde am pus mașina de scris”

Stelian Țurlea. FOTO: Mediafax

Prozatorul și publicistul Stelian Țurlea la 65 de ani

Născut în ianuarie 1946, Stelian Țurlea a urmat studii de filologie (1968) și filosofie (1976) la București, a fost aproape trei decenii redactor de politică externă (revista „Lumea”), a condus, după 1989, revistele „Lumea”, „Zig-Zag”, apoi ziarul „Meridian”, după care a lucrat în televiziune, ca șef al Departamentului de Ştiri al Antenei 1. Din 1996 lucrează la Pro TV, din 2000 este și  senior editor al „Ziarului de duminică”.

Este autor a treisprezece romane, zece cărți de publicistică, nouă cărți pentru copii și două traduceri. A îngrijit cinci albume (unul în trei volume despre Bucureștii în vremea lui Carol I; un altul despre lucrările publice în vremea lui Carol I; Palatul Patriarhiei; Palatul Regal; Cronica restaurării Palatului vechi BNR).

A primit Premiul Uniunii Scriitorilor pentru literatură pentru copii (2003), Premiul Asociației Editorilor din România pentru literatură pentru copii (2005), Premiul Special al Uniunii Scriitorilor (2006), Premiul Asociaților Scriitorilor din București (2007). A fost nominalizat la Premiul Uniunii Scriitorilor pentru literatură pentru copii în 2000 și Premiul AER pentru roman în 2003.

– Pentru început aș vrea să-ți pun o întrebare determinată de registrul foarte larg al preocupărilor tale. Ești prozator, eseist, publicist, autor de literatură pentru copii, comentator de politică externă. Cum ai reușit să faci față unei asemenea desfășurări și care dintre aceste direcții ți-a fost mai dragă?

– Niciodată nu mi-am propus să scriu în atâtea genuri, pur și simplu așa s-a întâmplat. Am lucrat aproape trei decenii la revista „Lumea”, am trecut foarte ușor de la comentarii de politică externă la cărți de publicistică.

Aveam încă din adolescență dorința de a scrie romane, dar n-am publicat decât foarte târziu, într-o măsură, presupun, și pentru că eram foarte orgolios și nu acceptam să renunț la anumite pagini sau personaje care nu erau acceptate de cenzură.

Mi s-a întâmplat, mai ales, cu „Darul Ioanei”, scris în 1976, dar apărut abia în 2007. Cine îl citește își va da seama de ce. Sau „Martorul”; a fost scris la începutul anilor ’80, a apărut abia în 2000. Când mi-am dat însă drumul, am simțit că nu mă mai opresc.

Scriu la fel de ușor orice: cronică, roman, povești pentru copii. Orice gen îmi e drag; când scriu, o fac cu o enormă plăcere. Răspunsul exact dat întrebării tale ar fi că detest să mă repet.

Tema unui articol, concluziile sale sunt mereu diferite de ale precedentelor. La fel și în toate genurile literare, n-am vrut să repet nici temele, dacă se putea, nici stilul, am dorit ca fiecare carte să fie o surpriză.

E și o primejdie în acțiunea asta a mea, au fost unii care au spus că n-au cum să mă înghesuie într-un tipar, așa că e de preferat să mă lase deoparte și să nu se ocupe de scrisul meu. Asta e!

– În urmă cu ani și ani ai lucrat la revista „Lumea”. Mi-aduc aminte de o serie dintre analizele tale, care în  acei ani restrictivi reușeau totuși să păstreze o linie justă a interpretării. Ai vreo nostalgie față de acea activitate? Consideri că acum mai avem comentatori adevărați de politică externă?

– N-am nici o nostalgie, nici măcar aceea pe care o are orice om, că eram tânăr, puteam face mii de minunății și viitorul se deschidea în fața mea. Şi acum viitorul se deschide în fața mea, cât o mai fi, mă bucură fiecare zi, cum mă bucurau și pe vremuri.

Şi mi se întâmplă lucruri minunate și neașteptate și la vârsta asta. Așa că n-am de ce să fiu nostalgic. Nimeni nu m-ar împiedica să scriu din nou comentarii de politică externă. Dar nu mai vreau s-o fac, e o etapă rămasă în urmă.

Apoi, trebuie să spun neapărat că lumea s-a schimbat enorm. Pe când scriam acele comentarii de politică externă, o făceam cu pixul, uneori la mașina de scris (da, la acea mașină de scris cu care trebuia să mă duc la miliție, la fiecare început de an, s-o înregistreze!

Concepe așa ceva generația tânără?), iar revista „Lumea” la care lucram era singura din toată presa românească din care oamenii mai aflau cât de cât ce se petrecea în lume. Mijloacele de informare erau aproape inexistente.

Astăzi însă ești copleșit de informații, de mijloace de comunicare și de editare. Dacă dorești, afli orice aproape instantaneu. Nimic din toate acestea nu era nici măcar imaginat acum trei, patru decenii. Eu sunt fericit că am apucat și vremurile acelea, și vremurile astea, așa cum sunt fericit că m-am adaptat ușor și nu m-au speriat.

Nici nu mai știu pe unde am pus mașina de scris. Când văd cât de ușor este să afli absolut tot ce dorești, sunt aproape convins că de comentariile unuia ca mine ar mai avea nevoie, poate, 0,01 la sută din cititori. Dacă.

Dar cred că asta se întâmplă cu toată lumea, acesta e motivul pentru care nu mai există comentatori de politică externă. Poate mă înșel și ei există. Sigur este că transformarea în care am intrat încă nu s-a încheiat. Şi vom vorbi, dacă vom mai apuca, după ce se vor fi decantat lucrurile.

– În romanele tale există o constantă a elementului feminin. Aceasta se vede și în „Darul Ioanei”, cea mai izbutită realizare a ta în domeniu, dar și în ultima carte pe care o cunosc, „Trei femei”. Crezi că scriitorul român contemporan, din cauza hărțuirii la care este supus, și-a pierdut tandrețea, duioșia, și de aceea tot ce scrie el despre femeie apare într-un registru grotesc? Îți pun această întrebare deoarece aceasta este părerea mea. Aș vrea s-o confirmi sau s-o infirmi.

– Dacă femeia este văzută în literatură într-un regim grotesc sau nu depinde numai de structura scriitorului, nu de societate. Nu știu să spun de ce se întâmplă ce spui că se întâmplă.

În mod sigur, scriitorul nu și-a pierdut tandrețea și, în mod sigur, oricât ar fi fost de hărțuit, n-are cum să reacționeze în acest fel. În ce mă privește, eu sunt convins că, mai puțin prinsă în mecanismele puterii și de multe ori mai curajoasă și mai voluntară decât bărbatul, femeia a conservat oaze de normalitate în timpul celor mai bulversante evenimente istorice, inclusiv în jumătatea de secol de comunism.

De aceea, mai ales în „Trei femei”, am vrut ca toate câte s-au petrecut cu noi în acea perioadă să fie văzute prin ochii unor femei, cu măruntele zbateri de fiecare zi și cu puterea lor de îndura, fără de care n-am fi rezistat.

– Ai scris, cum am amintit mai sus, și literatură pentru copii. Cum ai reușit să abordezi un asemenea gen, aparent facil, în realitate, extrem de complex? Cred că la ora actuală nu mai avem autori buni care să facă o asemenea literatură…

– Acum vreo 15 ani sau mai mult, inventam pentru băiatul meu, care a împlinit de curând 21 de ani, povești altfel decât poveștile clasice, de care intuiam că se cam săturase după ce i le spusesem de două, trei ori.

În ele era vorba despre prieteni de-ai lui, mașini, roboți, computere și câte cele. M-am gândit să le aștern pe hârtie și a ieșit prima carte. Apoi, pentru că personajul principal era Daniel, exact numele fiului meu, m-am gândit să continui poveștile, complicându-le, făcând din fiecare câte o carte.

Ani la rând mergeam împreună cu el câte o lună în concediu la munte, scriam cartea și i-o citeam, și pentru că reacția lui era de încântare, știam că era o carte bună. Prin urmare, anul și cartea. Așa au ieșit șapte cărți care de care – trebuie să mă laud și eu – mai încântătoare.

Brusc mi-am dat seama că fiul meu se făcuse mare. Așa că ultima carte pentru copii a fost scrisă, chipurile, chiar de el, care se revolta că-i tot scriu eu și s-a apucat el să-și povestească aventurile. După care m-am oprit. Am momente când îmi pare rău și e posibil ca într-o zi să scriu din nou „cărți pentru Daniel”.

– Ai lucrat enorm până la vârsta aceasta. Consideri că realizările tale au fost just evaluate de critici? Care titlu a fost mai bine reflectat, care ignorat?

– Mă bucură ce spui, dar eu cred că n-am lucrat enorm. Ce înseamnă treizeci și ceva de titluri? Mai nimic. Aș putea scrie mult mai mult, îmi este extrem de ușor, totul se construiește întâi în mintea mea și când mă apuc să aștern pe hârtie sau, acum, la computer, nu mă mai opresc.

Să scriu o carte de două sute de pagini nu-mi ia mai mult de o lună. Niciodată nu s-a întâmplat altfel. În ce privește receptarea, mă bucură reacția cititorilor. Mă bucură și părerile unor critici literari. Niciodată nu mi-am propus să scriu cu gândul la receptarea criticilor, încât, dacă ei evaluează cum spui „just”, mă bucur, dacă ignoră ce am scris, nu sufăr.

Nu poți mulțumi pe toată lumea. Şi știu de foarte multă vreme că, dacă nu faci parte dintr-un grup  – și eu nu fac –, n-ai cum să fii apreciat. Dar sunt câțiva critici literari care au scris mult – și bine – despre cărțile mele. Despre „Darul Ioanei”, „În absența tatălui”, „Trei femei” și altele. Ştiu că pentru alții nu exist. Ce mă surprinde uneori este că fac aprecieri fără să fi citit. Dar știu că se obișnuiește…


– Ce planuri mai ai, dacă nu cumva, ca pe mulți, nu te-a otrăvit demonul acediei, al lipsei de chef, al dezamăgirii față de faptul că trăim într-o lume care în tot felul de feluri perfide ne spune că nu mai are nevoie de noi?

– Din tot ce am spus până acum, îți dai seama că n-am cum să abandonez. Nu sunt otrăvit. După deceniile de comunism, n-am cum să mai fiu azi otrăvit. Sunt de felul meu o fire optimistă, chiar dacă am trecut și trec și eu prin destule.

Niciodată n-am să renunț să scriu. Abia am terminat un nou roman pe care l-am predat Editurii Cartea Românească – diferit, precizez, de cele dinainte. Am în cap subiectele altor trei sau patru cărț.

Când se vor fi copt, le voi așterne pe hârtie, sper că în câteva luni, dacă-mi dă Dumnezeu sănătate. Simt că pentru asta trăiesc.

Dan STANCA