Chiajna, o mânăstire pe un maidan

Categories trimitere stanga (cu foto), UtilPosted on

Chiajna, o mânăstire pe un maidan

Una caldă, una rece, cum zice românul. În prima parte a acestui reportaj, găzduită săptămâna trecută, cea „caldă” a fost Biserica „Buna Vestire” din Poiana. În partea a doua, cea „rece” este Mânăstirea Chiajna, „rece” de când a apărut pe pământ.

Cam tot de atunci a început să se ruineze. Stă în bătaia vânturilor și a zăpezilor, pe maidanul de la marginea cartierului Giulești-Sârbi din București, la câțiva metri de calea ferată. De câte ori trece trenul, îi mai cade câte o piatră sau câteva cărămizi. A fost înălțată pe una dintre moșiile doamnei Chiajna, de unde i se trage și numele, altfel neavând nici o legătură cu celebra eroină a lui Alexandru Odobescu.

A fost ctitorită de domnitorul Nicolae Mavrogheni, iubitor de artă și de lux, care a domnit între anii 1786 și 1790. Se pare însă că ridicarea bisericii a început pe timpul domniei predecesorului acestuia, Alexandru Ipsilanti. În perspectiva războiului cu austriecii și cu rușii, la care era nevoită să ia parte și armata Țării Românești, turcii, sosiți în București, bănuindu-l  pe Mavrogheni de trădare, l-au mazilit și l-au ucis. Biserica, ridicată în stil neoclasic, cu un plan arhitectonic deosebit de interesant și frumos, este opera acelorași meșteri care au lucrat și la conacul Văcăreștilor, actualmente complet ruinat.

Se pare că în acest sfânt lăcaș nu s-a slujit niciodată, turcii bombardându-l chiar înainte de târnosire. Pretextul a fost că, prin impunătoarele dimensiuni, biserica părea mai degrabă o cetate decât un lăcaș sfânt. După alte surse, Mânăstirea Chiajna ar fi fost părăsită de groaza ciumei de pe timpul unui Ipsilanti. Alte izvoare spun că ea funcționa încă la leatul 1792, dar că ar fi fost părăsită în vremea altei ciume, când domnea Mihai Suțu. Oricum ar fi fost, actele ei au ars în întregime.

Fanariotul incomod

Ctitorul straniei mânăstiri a fost unul dintre cei mai ciudați fanarioți care au domnit în Țara Românească. Numirea lui ca domn nu a fost bine văzută nici de boieri, nici de norod, de aici trăgându-i-se o groază de pamflete, piese de teatru sau versuri menite a-i face de râs politica și măsurile adoptate. El avea obiceiul de a se amesteca în toate: măturatul ulițelor, mersul la biserică, spovedania, împărtășania, hoțiile și tâlhăriile, prețurile, piețele, dregătoriile, judecățile, organizarea militară, certurile între soți ș.a.m.d.

Domnul umbla deghizat, ca să afle dacă poruncile îi sunt îndeplinite. Iată ce scrie Dionisie Eclesiarhul în acest sens: „Și au început a umbla zioa și noaptea pre ulițe și prin curțile boerești, uneori tiptil, alteori de față, când călare, când pe jos, cu doi-trei arnăuți după el, și cercând care cum să află pe la casele lor”. „Să îmbrăca uneori Mavrogheni Vodă în haine popești, alteori să îmbrăca cu rasă și podcapet, călugărește, și mergea pe la biserici de cerca cum slujesc preoții și pe ce vreame săvârșescu slujba.”

Acest Mavrogheni părea că umblă pe urmele lui Vlad Țepeș: pedepsele erau atât de aspre, punea „să-i înțape fără nici o judecată”, că „fără de voie” norodul se supunea: „Pe atunci nu era a vedea sau a auzi gâlcevindu-se oamenii în sat, sau a să ucide, și nu să auziia nume de hoți undeva, și călătoriia oamenii și neguțătorii oriunde fără frică”. Chiar și preoții au primit „strașnică poruncă” de a fi în slujba enoriașilor. Se spune însă că acorda boieriile oricui plătea bine. Se pare că puterea îi luase mințile, căci a rămas în istoria Bucureștiului prin sminteala de a se plimba pe ulițe în trăsuri sau sănii trase de cerbi cu coarnele poleite cu aur.

Ion Ghica mai spune că în aceste plimbări domnul era însoțit de slugile sale, care se strâmbau la trecători și aruncau vorbe nerușinate femeilor întâlnite în cale, în drum spre chioșcul de la Izvorul Tămăduirii, unde-și lua ciubucul și cafeaua. În lucrarea „Vârtejul nebuniei”, un autor anonim pune pe seama domnitorului următoarea cuvântare: „Boieri, să vă spun, când un căpitan comandă o corabie și galiongiii lui îl ascultă, nu trag unul într-o parte și altul în alta, ci toți într-un suflet caută selametul, salvarea corabiei”.

Istoricul Constantin Giurescu îi laudă lui Mavrogheni calitățile militare, vădit superioare celor dovedite de alți domni fanarioți. Pe lângă Mânăstirea Chiajna, Nicolae Mavrogheni a mai ridicat o biserică, la capătul Podului Mogoșoaiei, lângă actualul Muzeu al Țăranului Român, care dăinuiește și astăzi. Tot el este și ctitorul Spitalului Filantropia.

Și mântuirea este drămuită

Îndelungata ei stare de ruină a făcut ca Mânăstirea Chiajna să fie înconjurată de legende. Se spune că însuși un mitropolit al Țării Românești, Cozma, ar fi murit de ciumă chiar în biserica ei. Apoi, clopotul cel mare ar fi fost aruncat în apele revărsate al Dâmboviței și, după spusele localnicilor, se aude încă bătând în nopțile cu Lună plină.

În fine, în anul 1948 episcopul Antim Nica a făcut o cerere către autoritățile comuniste ca să restaureze biserica, dar a fost refuzat. La cutremurul cel mare din 1977, măreața turlă s-a prăbușit, iar zidurile au slăbit și mai mult. După 1989, când era de așteptat ca noile autorități să se preocupe de restaurarea monumentelor istorice, Mânăstirea Chiajna a devenit adăpost al ritualurilor sataniste, al boschetarilor, al hoților, iar de câțiva ani este folosită ca decor pentru videoclipurile cu manele.

Zidurile sunt pline de tot felul de mâzgăleli. Este înconjurată de groapa de gunoi din această parte a Bucureștiului. Dar nu toți bucureștenii sunt nepăsători față de soarta acestei mânăstiri. Astfel, de mai bine de zece ani, o doamnă din partea locului, Maria Dumitrașcu, bate la ușile Patriarhiei și ale mai multor instituții de stat, încercând să-i urnească pe funcționari și arhitecți la treabă. Promisiuni, amânări… Pe drept cuvânt, doamna Dumitrașcu nu mai are răbdare.

„Aș vrea să văd măcar primele schele înconjurând biserica”, spune dânsa. Totuși, după atâția ani, ceva-ceva pare că a început să se miște. Pe biserică a apărut o inscripție care precizează că este monument istoric. Alături s-a ridicat o cruce de lemn, cum se obișnuiește la bisericile care se vor ridica sau se vor renova. Gunoaiele au fost împinse spre câmp și s-a tasat terenul. Vine însă iarna și lucrurile par iar amânate până la Sfântul Așteaptă. La ce ne-o mai fi trebuind Catedrala Mântuirii Neamului, dacă această mântuire e drămuită într-o totală lipsă de transparență?

Adrian BUCURESCU