Dan Stanca: Contactul cu Occidentul

Categories Cultura, trimitere dreaptaPosted on

Dan Stanca: Contactul cu Occidentul

Puțini români la ora actuală se pot plânge că nu au călătorit în Occident. Cei care nu au făcut aceasta sunt aceia fie foarte săraci, fie care nu au deloc plăcerea călătoriei și sunt de un sedentarism morbid. Cei mai mulți dintre noi am trecut granița măcar cu un euro sau un dolar în buzunar pentru a vedea cum e și în altă parte.

Dan Stanca

Și am văzut. Sau alții nu au văzut nimic. Vorba veche românească. Te-ai dus bou și te-ai întors vacă! Dar am să fac un mic adaos. Una era să vizitezi Occidentul înainte și alta este acum. Înainte o călătorie în Occident chiar era călătorie. Te încărca de un fior, hai să nu-l numesc chiar mistic, dar, în orice caz, erai locuit de o emoție care te făcea alt om.

Acum, din păcate, emoțiile au dispărut. Mulți dintre noi fac voiaje până în Italia sau Spania ca și cum s-ar duce din Drumul Taberei în Berceni sau viceversa. Desigur, contribuia calitatea pașaportului. Nu era un act ca oricare altul, ci poseda o forță excepțională, aproape de factură magică. Doar cine a stat luni în șir pe Nicolae Iorga, suportând neînchipuite umilințe pentru a intra în posesia teribilului document, poate înțelege ce spun eu acum. Dar să zicem că acele vremuri au trecut.

Nu mai transpirăm pentru un pașaport. Pașaportul nici nu ne mai e necesar. Occidentul a ajuns în bătătura casei. Nu-i mare lucru să te duci la Paris. Cum ar veni spus, te urci în Blue Air și sari pârleazul. Te pomenești pe Orly în papuci de casă și te mai și adresezi polițistului în românește, mirându-te că nu te înțelege.

Eu am fost prima dată în Occident cu mulți ani în urmă, în vara anului 1977, eram foarte tânăr, vreo 21 de ani jumătate, și nici până în clipa în care avionul s-a înălțat de la pământ nu mi-a venit să cred că mă duc într-o țară care nu mai făcea parte din Pactul de la Varșovia, ci din NATO, organizația imperialistă incriminată de propaganda Partidului Comunist.

Am aterizat întâi la Copenhaga și apoi m-am îmbarcat într-un avion al companiei SAS, care zbura la Oslo. Mi-am dat seama că sunt singurul român din aeronavă și, nu știu de ce, mi s-a făcut frică și mi-a venit să plâng. Mă simțeam înstrăinat, zvârlit într-o lume ininteligibilă, unde nu știam cum o să mă descurc.

De atunci am înțeles că nu voi fi niciodată în stare să plec din țară, că, până la urmă, parșiv suflet, te simți mai bine cu mârlanul de acasă decât cu manieratul din Occident. Mi-a fost mereu rușine de ce am simțit atunci, dar iată că după ani nu mai are rost să mă ascund și spun adevărul. De multe ori am impresia că, dacă aici nu-mi merge bine și așa mai departe, aceasta se datorează lașității, slăbiciunii, neputinței de-a mă rupe din scutecele natale și de-a juca marea carte a vieții.

De altminteri, cei mai mulți dintre răsăriteni și ortodocși sunt tot așa. Nu ne tentează aventura, în cel mai bun caz progresăm într-o aventură interioară, cu riscul de-a ne pierde mințile, dar suntem în stare de mari performanțe duhovnicești. Aceștia sunt însă puțini. Cei mai mulți au dat târcoale străinătății. Acum nici nu mai e străinătate, ci un fel de lighean comun. Săpunul diferă.