Film: „Portretul luptătorului la tinerețe”
Răzvan Vasilescu
Cine ar fi crezut că la sfârșitul anului 2010 vom vedea un film artistic închinat memoriei celui care a fost Ion Gavrilă Ogoranu, mort acum patru ani, la vârsta de 85 de ani? Iată că am văzut așa ceva.
Este meritul încă tânărului regizor și scriitor Constantin Popescu că s-a hotărât să înfrunte apatia vremurilor, să înoate, altfel spus, împotriva curentului și să aducă pe ecran o peliculă despre fapte de-a dreptul legendare.
Îl știu pe autor de la volumul său de debut, „Mesteci și respiri mai ușor”, foarte bine primit de critică. Nu știam pe atunci că profesia lui de bază este aceea de cineast. Nu am văzut, din păcate, alt film de-al lui.
În schimb, nu l-am ratat pe acesta, fiind vorba despre o temă dragă mie. Evident, este foarte greu să faci un film despre luptătorii din munți din anii ’50, să realizezi intersecția fericită dintre ce e document strict și ce e totuși ficțiune, deoarece ne aflăm în domeniului artei, deci al fabulației, și avem voie să inventăm.
Regizorul a respectat o regulă simplă. Partizanii noștri nu trebuie idealizați, dar nici minimalizați. Torționarii securiști au fost niște fiare, dar uneori aveau momente de umor.
Mai odioși parcă au fost turnătorii, cei din a căror cauză au murit destui. Până la urmă, filmul este un poem despre singurătate.
La final, Ogoranu, interpretat de Constantin Diță, rămâne solitar ca o statuie pe o creastă de munte. Toți ceilalți au murit, au fost arestați, au cedat.
El luptă, de fapt, împotriva timpului și are de partea lui natura atemporală. Aceasta e religia lui și chiar și a noastră. (D.S.)