Gheorghe Boldur-Lăţescu: Pe scut sau sub scut

Categories Cultura, trimitere stanga (cu foto)Posted on

Gheorghe Boldur-Lăţescu: Pe scut sau sub scut

Vechea metaforă din timpul imperiului roman arată cine este învingător şi cine învins. „pe scut”sunt aduşi cei care au murit în luptă iar „sub scut” se întorc învingătorii care-l vor mai folosi pentru a se apăra.

Vestea amplasării în România a scutului antirachetă a produs nu numai senzaţie ci şi inerentele controverse.

Contextul istoric şi geopolitic

După cum se ştie, de-a lungul istoriei sale, ţara noastră a fost la intersecţia a trei mari imperii care voiau să aibe influenţă decisivă asupra teritoriului vechii Dacii sau, chiar să o anexeze.

Imperiul otoman a avut cea mai lungă dominare asupra Principatelor Române, începând din secolul al XVI-lea până la Războiul de Independenţă câştigat de români în anul 1877.

Dominaţia turcească a fost fără îndoială înrobitoare dar, nu a urmărit deznaţionalizarea Principatelor care şi-au păstrat în mare măsură autonomia.

Mai mult decât atât, domnitorii români, deşi erau sub suzeranitatea Înaltei Porţi, n-au ezitat să poarte nenumărate războaie, de multe ori victorioase împotriva turcilor. Rămâne un mister al istoriei cum de otomanii n-au hotărât transformarea Principatelor în paşalâc turcesc.

Poate că acest adevărat miracol se explică prin vitejia românilor – hotărâţi să-şi apere ţara şi prin politica de mituire a paşalelor de la Istambul. Există şi o altă explicaţie posibilă: turcii s-au ferit să intre în conflict cu celelalte două mari imperii vecine Principatelor.

Apoteoza rezistenţei antiotomane rămâne, desigur, sacrificiul lui Constantin Brâncoveanu care, împreună cu cei patru feciori ai săi şi cu ginerele Domnitorului, au murit ca martiri (1714) refuzând să-şi părăsească credinţa strămoşească creştină şi să treacă la mahomedanism.

Influenţa imperiului rus a început de la Petru cel Mare care, după cum o arată testamentul său, ţintea să ajungă la Constantinopol şi la Marea Adriatică, iar Ţările Române erau în drumul lor. Această influenţă a fost un timp diminuată după lupta de la Stănileşti (1711) în care Petru cel Mare a fost învins şi luat prizonier de turci, apoi răscumpărat cu aur din Principate.

În anul 1812, după alt război cu turcii, în care ruşii au fost învingători, ei anexează Basarabia – veche provincie românească.

După pacea de la Adrianopole (1829), ruşii dobândesc dreptul de a administra Principatele conform Regulamentului Organic dar, Marile Puteri Europene şi în special Austro-Ungaria se opun înglobării Principatelor în Imperiul Rus.

Perioada revoluţionară, începută în Ardeal la 1881 prin răscoala lui Horia, Cloşca şi Crişan, continuată cu revoluţia lui Tudor Vladimirescu (1821) şi apoi cu cea de la 1848 (în Ardeal – Avram Iancu, în Principate – Nicolae Bălcescu şi ceialţi „cauzaşi”) a avut un impact major asupra politicii cancelariilor occidentale.

Ele au înţeles că nu mai pot fi ţinute sub călcâi multitudinea de naţionalităţi din Europa. Pentru Principatele Române s-a stabilit organizarea unei consultări populare care, realizându-se în anul 1859, a condus la alegerea lui Alexandru Ioan Cuza şi apoi, la Unirea Principatelor.

În anii Războiului de Independenţă (1877-1878), Principatele Române s-au aliat conjunctural cu Rusia, câştigarea războiului împotriva turcilor datorîndu-se, în mare măsură, determinării şi eroismului cu care au luptat românii la Griviţa, Plevna şi pe tot frontul.

Urmare a efortului imens pe care l-au făcut Principatele a fost obţinută independenţa de Stat a României dar, ruşii, fideli Testamentului lui Petru cel Mare, au anexat trei judeţe din sudul Basarabiei.

În timpul primului război mondial, România a fost din nou aliată cu Rusia împotriva Puterilor Centrale. „Ajutorul” primit de români de la „marele vecin de la răsărit” a fost confiscarea tezaurului nostru de stat (valoare estimată la cursul de azi – 50 miliarde de dolari) dat în păstrare ruşilor.

După revoluţia din anul 1917, sovieticii au avut în permanenţă o atitudine ostilă faţă de România, nerecunoscând realipirea Basarabiei la patria mumă.

Cele îmtâmplate în 1940, în urma Pactului Ribentropp-Molotov, ne sunt proaspete în minte: ruşii au răpit din nou ţării noastre Basarabia, adăugând la „pradă” şi nordul Bucovinei precum şi ţinutul Herţa.

Părăsită de toţi aliaţii săi tradiţionali , România a fost obligată să se alieze cu Germana în războiul împotriva URSS (1941-1944).

Fără îndoială, ca în orice război, armata română a produs pagube şi suferinţe poporului sovietic. După cum se ştie, în August 1944, România a intors armele împotriva Germaniei hitleriste, devenind aliată de facto cu URSS şi contribuind la scurtarea războiului cu cel puţin 6 luni.

Răsplata pe care ne-au oferit-o ruşii, conform politicii sale cinice şi expansioniste a constat în instalarea prin forţă, la Bucureşti, a guvernelor comuniste trădătoare de ţară care au dus România la ruină generală timp de 45 de ani.

În buna tradiţie de „mare aliat”, sovieticii au răpit un alt tezaur naţional ce fusese ascuns la Tismana şi care valora, la cursul de azi, mai mult de 20 de miliarde de dolari.

O concluzie provizorie, a celor arătate mai sus, se impune fără nici o îndoială: timp de 300 de ani (1711-2011) Rusia a fost principalul duşman al ţării noastre, pe care a voit să o supună şi chiar să o anexeze.

Nu poate fi uitată nici duşmănia Austro-Ungariei faţă de românii din Ardeal, pe care, timp de mai multe secole, i-a supus unor suferinţe şi umilinţe cumplite, ceea ce a condus la răscolala din 1781 condusă de Horia, Cloşca şi Crişan precum şi la revoluţia din 1848, al cărei conducător a fost Avram Iancu.

Situaţia de azi a României

Inamicii ţării din Vest şi Sud nu mai pot fi activi, fiindcă Ungaria şi Bulgaria fac parte, împreună cu România, din Uniunea Europeană, iar Turcia aspiră şi ea la statutul de membru al UE.

Cine este deci, inamicul potenţial al României, acum, la 20 ani de la destrămarea Uniunii Sovietice?
Răspunsul se impune: tot Rusia!

Din această cauză, participarea ţării noastre la NATO precum şi alianţa specială cu Statele Unite, concretizată prin instalarea scutului antirachetă în Oltenia, reprezintă cea mai importantă garanţie a securităţii României.

O instalaţie antirachetă defensivă, ne]ndreptată împotriva nimănui, poate ameninţa pe cineva? Evident, nu!

Atunci, ce îi supără pe ruşi (şi pe prietenii lor din ţară) instalarea scutului? Este evident de ce: Rusia nu a renunţat niciodată la ideea de a-şi exercita o influenţă majoră asupra României, în domeniul economic şi politic.

Ori, instalarea scutului la Deveselu transformă România într-un aliat de importanţă majoră a SUA. Drept consecinţă, va scădea serios capacitatea Rusiei de a interveni în poitica şi economia românească.

După sute de ani de asuprire şi/sau ameninţări din partea imperiilor vecine, odată cu intrarea în NATO şi alianţa cu SUA, România se află în condiţii de securitate fără precedent în istoria ei.
Revenind la vechea metaforă romană, putem spune că ne aflăm sub scut,fiind apăraţi de instalaţiile defensive de la Deveselu.

Este o datorie a tuturor şi, în primul rând a clasei politice să lase la o parte meschinele divergenţe privind securitatea naţională, ca să retrăim momentele de unitate de la 1848, 1859, 1916-18 şi 1989 sprijinind instalarea scutului antirachetă.

Se vor găsi voci care să caute argumente împotriva instalării scutului sau, chiar sabotarea realizării proiectului. Ele ne vor pe scut, dar replica naţiunii trebuie să fie promptă şi categorică, putem şi trebuie să fim sub scut pentru a pune capăt, odată pentru totdeauna, condiţiilor de insecuritate care ne-au ameninţat ţara secole de-a rândul.

Gheorghe Boldur-Lăţescu

N.R.

Tot ce putem citi mai sus este perfect adevărat. Trebuie să fim sub scut fiindcă aceasta este singura cale de-a ne apăra pe viitor de ruși și de orice agresiune care tot de la Răsărit vine. Din nefericire, așezarea sub scut are și o altă semnificație: vârârea sub preș.

Ceea ce a realizat politica României în ultimii zece ani nu poate să cauționeze de acum încolo, sine die, gravele carențe din politica internă, incompetența guvernanților, cinismul acestora, vulgaritatea, lipsa de bun simț, prostul gust, teribila distrugere a țării pe plan moral.

Fie și aflați sub scut, tot neamuri proaste rămânem și riscăm să ne adâncim în nesimțire. Scutul ne apără de dușmani externi, dar menține și o anumită inerție a țării care spiritual și moral nu mai are nici o șansă de redresare.

Să nu uităm că revoluția din decembrie 1989 a însemnat și intrarea în alianțe occidentale, dar și o nădejde neștirbită în salvarea noastră sufletească de la răul în care trăiam de jumătate de veac.

De aceea, impresia este următoarea: cu trupul suntem sub scut, cu duhul însă pe scut, morți chiar putreziți.