Originile alianței sovieto-naziste
Relațiile dintre liderii bolșevici și Germania au debutat într-un mod cu totul aparte. În aprilie 1917, pentru a grăbi destrămarea armatei ruse, serviciile secrete germane au decis să faciliteze întoarcerea în Rusia a câtorva zeci de revoluționari, printre care un anumit Vladimir Ilici Ulianov, alias Lenin.
Urmarea se cunoaște: venirea la putere a bolșevicilor pe 7 noiembrie 1917, apoi Tratatul leonin de la Brest Litovsk, din martie 1918, prin care Lenin ceda Germaniei 800.000 de kilometri pătrați și un sfert din populația Imperiului Țarist, războiul civil și, în sfârșit, stabilizarea la putere a bolșevicilor.
Începând cu 1920, Lenin impune politicii externe bolșevice trei direcții principale. Prima dintre acestea prevedea „apărarea patriei socialiste”, care, pe plan intern, trebuia făcută prin teroare, iar pe plan extern, prin intermediul unei puternice Armate Roșii.
Cea de-a doua viza expansiunea „marii revoluții proletare mondiale”, pentru Lenin înțelegându-se de la sine că venirea la putere a bolșevicilor în Rusia nu însemna decât începutul unui proces revoluționar menit să schimbe fața întregii Europe, și mai cu seamă a Germaniei, a cărei forță industrială și al cărei proletariat ar fi întărit puterea bolșevică.
Această expansiune s-ar fi făcut pe două căi care se completau reciproc: subversiunea pe plan intern a fiecărei țări – prin intermediul partidelor comuniste organizate în cadrul Internaționalei comuniste (sau a Kominternului) – și acțiunea ofensivă a Armatei Roșii, care, după ce fusese implicată într-un război civil în Rusia, se va angaja într-un război civil internațional, nesocotind regulile tradiționale cu privire la relațiile dintre state.
A treia direcție avea la bază „exacerbarea contradicțiilor inter-imperialiste”; cu alte cuvinte, trebuia făcut totul pentru a asmuți statele „burgheze” și „capitaliste” unul împotriva celuilalt, în așa fel încât acestea să se slăbească reciproc, așa cum se întâmplase în timpul primului război mondial, și să contribuie astfel la afirmarea puterii revoluționare.
Stephane Courtois, “Pata oarbă a memoriei europene”, Fundația Academia Civică
