Mircea Cărtărescu: Cum i-am cunoscut (10)
Mircea Cărtărescu
E greu să trăiești printre scriitori. La Târgul de Carte, de pildă, un scriitor trebuie să fie foarte precaut. Privirea sa, de obicei ațintită în gol, trebuie să devină acum ageră și ascuțită ca a unei sălbăticiuni.
Trecând prin labirintul coridoarelor Târgului, trebuie să-ți poți repera din vreme (și înaintea lor, dacă se poate) prietenii și adversarii, căci o simplă clipă de neatenție, o mână care ți se-ntinde și pe care n-o strângi la timp, un semn din cap la care n-ai răspuns te pot costa cât nu face.
Aici sunt toți scriitorii adunați la un loc. Sunt grupuri adverse între ele. Pentru unii ești cineva, pentru alții ești un zero. Sunt criticii care te-au lăudat și cei care te-au înjurat. Ești dator cu mulțumiri și cu îmbrățișări, dar și cu evitări și atitudini distante.
Te întâlnești la tejghea, când comanzi o bere, cu cel care a scris, doar cu o săptămână-n urmă, lucruri oribile despre tine, care ți-a făcut praf o carte. Ce faci? Trebuie să decizi într-o fracțiune de secundă dacă preferi să te prefaci că nu-l observi (deși e cot la cot cu tine), dacă îl saluți alb și rece sau dacă intri într-un soi de discuție cu el.
Ba chiar, dacă vă zâmbiți ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu există un comportament standard. Totul ține de împrejurări, de intuiția de-o clipă, de istoria ta personală cu insul respectiv.
Pentru mine, anul acesta a fost o situație destul de încurcată. Am simțit vibrații bune și vibrații rele.
A trebuit să-mi cumpăr cu destul efort pacea socială strângând mâini pe care n-aș fi vrut să le strâng și vorbind afabil cu oameni cu care nu merită să vorbești. Am lăsat de la mine, am trecut cu buretele peste destule amintiri neplăcute.
Ca de obicei, am încercat să mă izolez cât mai mult cu putință. M-a ajutat mult de data aceasta și schimbarea mea de „look”: mulți dintre vechii și vajnicii mei adversari pur și simplu nu m-au mai recunoscut!
M-a ajutat și absența mea de vreo doi ani din peisaj. Oamenii m-au mai uitat, resentimentele (ca și sentimentele) s-au mai răcit. Totuși, de destule ori, mergând la o masă ca să-mi salut un amic, i-am văzut pe ceilalți tăcând și privindu-mă ostil.
Ce trib ciudat scriitorii români! Cât de greu e să trăiești cu ei! Ştiu clanul acesta de un sfert de veac: e neschimbat.
Îmi amintesc vremea lui Ahoe, a lui Nichita și a lui Pucă. La fel e și acum, cu alți Ahoe și alți Pucă (din păcate, nici un Nichita azi printre ei).
La aceleași mese, cu aceleași halbe în față, purtând aceleași discuții, făcând și desfăcând aceleași ierarhii. Buni și răi, mari și mici, la un loc, strânși unii-n alții, dăruindu-și unul altuia recunoașterea și ura.
Generația mea a încercat să inventeze un nou tip de scriitor, mai deschis, mai independent, mai responsabil. Mai puțin gata în orice clipă să-și azvârle jetul său pamfletar peste cei pe care-i urăște.
Un scriitor cultivat și decent, ca mai toți autorii occidentali de azi, opus boemei care a dominat mereu viața noastră artistică. A fost un eșec previzibil.
Din fericire, când nu e Târg stau acasă, între patru pereți, și nu-i văd decât pe cei ce-mi sunt dragi, căci și prea multă diplomație strică.