Datini de Crăciun

Datini de Crăciun

Mergând adeseori prin țară, pentru semnalarea și salvgardarea monumentelor istorice și de arhitectură, am avut prilejul de a întâlni și tradiții autentice, dar care, din nefericire, sunt pe cale de dispariție. Am constatat că unele au și dispărut, locul lor fiind luat de obiceiuri de aiurea, care, încă neîmpământenite, sunt de un kitsch înfiorător.

Ca să nu dispară măcar din memoria urmașilor noștri, am notat ce s-a mai păstrat din ele, dar și cum se manifestau pe vremea când cultura noastră populară nu era încă poluată de culturnici sau, mai nou, de maneliști.

Și pentru că suntem în preajma Crăciunului, să vedem pe unde și ce au mai păstrat românii din datinile autentice legate de această mare sărbătoare. Evident, acestea s-au conservat la țară, dar nici acolo în toate satele, ci, de obicei, în cele mai izolate. Din acest punct de vedere, Bucovina, Maramureșul și Țara Moților, în general ținuturile muntoase, sunt cele mai aproape de spiritualitatea românească de odinioară.

Pe ici, pe colo mai sunt însă și sate din alte zone care își mențin încă formele tradiționale de viață. E limpede că fără tradiții am fi ai nimănui și că e bine să le păstrăm, pe cele pe care le mai avem, cât mai curate.

Florile dalbe

Am primit la Orăștioara, sat aflat aproape de cetatea Sarmizegetusa Regia, o explicație cu privire la florile dalbe, ce apar frecvent ca refren în colinde din toate zonele țării. Am înțeles că aceste flori sunt atribuite îndeosebi mărului, pom sacru care crește și în Grădina Raiului.

O reflectare a acestei grădini, ca într-o oglindă, se găsește și în țara noastră, numai că nu o poate vedea oricine. Din Grădina Vrăjită, unde hălăduiesc Zânele, Minunatele sau Frumoasele, se răspândesc în țară cele mai frumoase și înmiresmate flori, precum și ierburile de leac. Se spune că această grădină se află într-o întinsă poiană înconjurată de colțuri de stânci. Intrarea în grădină este tare primejdioasă, deoarece Frumoasele fură puterile oamenilor, mai ales ale celor care, fie din prostie, fie din neștiință, se culcă pe pajiștile lor înflorite.

Numai cei pricepuți în vrăji pot culege, nu doar vara, ci și iarna, florile dalbe, bune de leac. Astfel de flori au cules și cei trei păstori sau magi de la Răsărit, cum se vede într-un colind: „Trei păstori se întâlniră / Raza Soarelui, / Şi așa se sfătuiră / Haideți, fraților, să mergem, / Floricele să culegem / Şi să facem o cunună, / S-o-mpletim cu voie bună, / Să i-o ducem lui Cristos, / Să ne fie de folos!”. Cu astfel de flori minunate se împodobesc casele deosebite: „Ce case-s aceste case / Înalte și-așa frumoase, / Așa-nalte, minunate, / De străbunii brazi vegheate? / În ușori / Smocuri de flori, / La ferești / Jerbe domnești”.

Ignatul sau Crăciunul țiganilor

Se spune că Dumnezeu a lăsat Crăciunul ca omul să fie sătul în această zi. Cine nu are porc gras de Crăciun nu poate spune că a fost fericit în acel an. Porcul și mistrețul apar deseori în vestigiile cultuale descoperite în vechile  teritorii ale tracilor. Se poate spune că la 20 decembrie, când e Ignatul, geto-dacii aveau un ritual privind sacrificarea porcului și că românii au moștenit obiceiul, căci altfel nu se explică de ce, în toiul postului de Crăciun, acestui animal i se face pomana, care e mâncată de cei care participă la tăiere.

În Ajunul Ignatului se fierbe grâu, capul familiei îl tămâiază și îl binecuvântează. Din acest grâu mănâncă toți ai casei, iar ce rămâne se dă în zori la păsări. Musafirul intrat în Ajun în casă e poftit să șadă, ca astfel și cloștile să clocească bine. În ziua de Ignat nu se lucrează, ci se taie porcul. Se spune că în noaptea spre Ignat porcul își visează cuțitul sau se visează la gât cu mărgele roșii.

Se zice că porcul care nu a fost tăiat în această zi nu se mai îngrașă, căci și-a văzut cuțitul. Sfântul Ignat se arată porcilor și le spune că vor muri; el ia sufletele porcilor. Zilei de Ignat i se mai spune în popor și Crăciunul țiganilor, fiindcă, pe când erau robi, ei tăiau porcul și primeau ceva carne de pomană. La tăiatul porcului să nu fie de față oameni miloși, căci atunci animalul moare greu și carnea lui nu mai e bună.

Dacă în inima porcului se găsește mult sânge „înghețat”, e semn că stăpânul va avea noroc la bani. Când se taie porcul, e bine să te ungi cu sânge pe obraz, ca să fii ferit de vărsat. Se ia un dovleac, i se taie coada și se păstrează pentru leac de bube dulci la copii. E rău să lucrezi în ziua de Ignat, fiindcă îți vor rupe porcii bulendrele întinse pe gard. Cine nu aude la Ignat porc tăindu-se e bine să-și înțepe degetul cu un ac, ca măcar să vadă sânge.

Când se taie porcul, e bine să se dea de pomană o strachină plină cu făină și o mână de sare, ca să nu se îmbolnăvească porcii rămași în viață. Se oprește sângele unui porc negru într-o strachină cu mei; după ce se usucă, se macină și se afumă copiii, ca să le treacă de guturai și sperietură. Tot de Ignat e bine să te mânjești cu sânge de porc pe față, ca să fii roșu în obraz și sănătos peste an.

Untura de la un porc negru tăiat la Ignat e bună la vrăji, îndeosebi pentru bunul mers al oilor. Cu grăsimea de porc tăiat la Ignat se unge un mort bănuit a fi strigoi. Cu untura de la porc negru se ung cei care au dureri de picioare ori junghiuri. Cu carnea de porc negru tăiat în această zi se vindecă acela ce o mănâncă de boala de spurcat, care e un fel de durere ce se mută prin tot trupul.

Vrăjitoarele gătesc untura mare de la porcul tăiat la Ignat pentru descântece de dragoste și alte farmece. Ca să împiedici vrăjitoarele care umblă în această noapte să ia belșugul casei, trebuie să presari mei și sare împrejurul casei, al hambarelor și al curții. Femeile însărcinate țin sărbătoarea Ignatului, ca să nască prunci întregi la minte și la trup. De la Ignat până la Crăciun femeile nu trebuie să mai toarcă.

În ziua de Ignat, gospodinele pisează grâu, ca să aibă până la Crăciun; din acest grâu fac turte, zise în Muntenia „cârpele Domnului Hristos”, iar în Moldova „pelincile Domnului”, pe care le mănâncă în Ajunul Crăciunului cu miere și nuci. Pelincă înseamnă „scutec”. Cine lucrează de Ignat cade bolnav și „ignează”, adică face convulsii ca porcul când este tăiat.
Prin unele sate din Bărăgan turtele se fac din aluat, iar în dimineața din Ajunul Crăciunului femeile le coc pe fierul plugului sau pe alt fier, le ung cu miere, pun deasupra grâu fiert, mieji de nucă și scorțișoară și le împart cu o lumânare aprinsă.

Legatul fiarelor

În Bucovina, în Ajunul Crăciunului se pun pe masă un colac și un pahar cu apă, deoarece se spune că sufletele celor răposați vin în această noapte pe la casele lor, gustă din colac și-și udă gura cu apă. În Muntenia, în pahar se pune vin. În Ajunul Crăciunului, stuparii din Teleorman nu dau nimic din casă, ca albinelor să le meargă bine și să nu părăsească stupul pe vremea roitului.

În Ajunul Crăciunului nu e bine să te bați, nici măcar în glumă, cu cineva, căci faci buboaie peste an. În Bărăgan se spune că nu trebuie să fie lăsați copiii să mai cânte colinde, că le ies bube. Maramureșenii spun că e blestemată femeia care nu pune de Crăciun pe masă față de masă cu ciucalăi, pe pereți șterguri tărcate, adică brodate, și pe pat perne cu fețe tărcate.

Aluatul frământat în noaptea de Crăciun e bun împotriva deochiului la vite. Ca să ai noroc în gospodărie, trebuie să-ți păzești bine vitele, nu doar pentru sănătate, dar să le ferești și de sălbăticiuni, mai ales de lupi. Întru aceasta, în Maramureș se ține un obicei, de la Crăciun și până la Sân-Vasile, numit Legatul Fiarelor. Astfel, în noaptea Crăciunului, masa pe care e așezată o pâine magică, zisă Stolnicul, se înconjoară cu un lanț de fier. În ziua de Anul Nou, această pâine este tăiată, iar feliile sunt mâncate de copii și de animale.

Lanțul cu care a fost legată masa se pune în fața grajdului, iar feliile sunt mâncate de copii și de vite. În sate din alte ținuturi, lanțul magic înconjura și casa, la Crăciun, așa cum se spune și într-un colind de familie: „Ale cui, sunt, Doamne, ceste case? / Oi Ler oi d-ai Ler oi, Doamne, Ler, / Așa ‘nalte, minunate, / Cu lanțuri de fier legate, / Cu porțile ferecate?”.

Paharul de Aur

Un pahar ritual, cu care se bea la zile mari, cum e și Crăciunul, este Paharul de Aur, din care se bea și în alte momente solemne, cum ar fi botezul, cununia ș.a., fiind un bun al familiei, transmis din generație în generație. Pentru cine mai are un astfel de pahar, el este magic, având și puterea de a vindeca tot felul de boli. Unele astfel de pahare poartă inscripții misterioase, de bună seamă luate din graiul strămoșilor daci.

De altfel, în mijlocul marii patere de aur din Tezaurul de la Pietroasele, Marea Zeiță a dacilor ține un asemenea pahar în mâini. Iată cum îl descrie un colind de laudă a gazdelor: „Iar la umbra pomilor / Şade Nada Florilor; / C-un pahar galben în mână, / Tot închină și suspină. / Pe toarta paharului / Scrisă-i raza Soarelui, / Pe fundul paharului, / Scris îi spicul grâului, / Şi numele Domnului. / De unde ține cu mâna, / Scrisă-i Luna și Lumina”. Când beau rachiu sau vin în sărbătorile Crăciunului, românii nu zic că beau, ci că se cinstesc.

Crăciunul Mare

În Banat se spune că la 25 decembrie este Crăciunul Mare, iar la Anul Nou este Crăciunul Mic sau Fratele Crăciunului. Despre Moș Ajun unii români spun că a fost baciul aflat în slujba lui Moș Crăciun, stăpânul staulului unde s-a petrecut Miraculoasa Naștere.

Prin sate din alte zone, în Ajunul Crăciunului se ung pâinile pe deasupra cu muruială de făină de grâu, ca ele să nu crape, iar cu muruiala care a rămas se ung pomii din grădină, ca în vară să fie încărcați de roade. În Ajunul Crăciunului li se dă copiilor să mănânce dovleac, ca să fie grași peste an. În ziua de Crăciun nu se mătură în casă, ci a doua zi, iar după ce ai măturat e bine să duci gunoiul acela la pomi, ca să-i ajuți să fie roditori.

În Bucovina, colacii de Crăciun se fac în formă de 8 și se păstrează până primăvara, când se afumă și se tămâiază boii și plugul înainte de pornitul la arat; apoi colacii se mănâncă de plugari în țarină. În noaptea de Crăciun, bănățencele pun un ban de argint și o nucă în apa de spălat, ca să fie mai frumoase, mai sănătoase și mai bogate în anul ce vine. În aceeași noapte, gospodarii din Banat pun mâna pe toate uneltele din curte, ca să le poată întrebuința cu spor peste an.

În noaptea de Ajun se curăță hornul, iar funinginea e pusă la rădăcina pomilor, ca să aibă rod bogat. Tot atunci se face priveghi, iar pe masă este pus un colac cu un cuțit înfipt în el. Masa rămâne întinsă toată noaptea, timp în care și focul trebuie să ardă în sobă. Odinioară, în Ajunul Crăciunului se postea pentru Maica Precista, ea fiind în această zi muncită și supărată.

În noaptea de Crăciun se deschide cerul, iar cel care aude cocoșii cântând în cer va avea noroc la bani și va fi sănătos tot anul. Tot în această noapte, fetele mari pun o strachină pe prispă sau sub fereastră, nădăjduind să-și vadă ursitul când acesta vine să mănânce.

Cum arată, de fapt, Moș Crăciun

Pe vremea comunismului, Crăciunul nostru fusese înlocuit cu un fel de activist în pufoaică roșie, al cărui nume, „Moș Gerilă”, era împrumutat din rusescul Deadea Moroz – „Moșneagul Ger”. Am scăpat de arătarea muscălească și am dat de una și mai și, anume „Santa Claus”, un măscărici pripășit din Apus, dar deja înfipt bine la noi.

El apare încă de la începutul lunii noiembrie, făcând reclame la diferite produse, merge la Parlament și în alte cluburi de faimă îndoielnică. Tot el patronează și petreceri unde se mănâncă de dulce în plin post al Crăciunului și se cântă manele. Uneori este însoțit de niște pațachine în minijupe, zise „crăciunițe”, și spune bancuri deșucheate. Din păcate, mulți români au renunțat la autenticul Moș Crăciun, complăcându-se în blasfemia cu „Santa Claus”. Cum arăta Crăciunul românesc ne-o spun colindele.

El este sfântul care șade în Rai de-a dreapta lui Dumnezeu. Uneori se îmbracă în veșmânt alb, împodobit cu astre: „Dar în pârâu cine se scaldă? / Scaldă-și bătrânul Crăciun. / Se scălda și se-mbăia, / Veșmânt albu-și primenea / Şi pe scară se urca, / Cu Luceafărul jucând, / Cu Luna frumos cântând. / Iar veșmântul strălucea, / Strălucea ca lumina”. Alteori poartă straie „mohorâte”, adică roșii sau întunecate, cu semnele cerului: „Căci vouă v-am nimerit / Buni colindători, / Printre ei și Moș Crăciun. / Dacă voi nu-mi credeți, / Ieșiți afară și-l vedeți: / Frumos mi-este-mpodobit / Cu veșmântul mohorât; / Larg mi-e-ntins până-n pământ; Jur-prejurul trupului / Scris e cerul plin de stele /Şi câmpul cu florile; / Cam din spate și din piept / Scrisă-i Luna cu Soarele; / Cam pe-ai lui dalbi umerei / Joacă doi luceferei”. Alteori, veșmântul lui Moș Crăciun e argintat și aurit: „Junii buni așa grăiară: / – Am pornit la colindat, / Lin mai lin, Soare senin, / Chiar la curtea lui Crăciun. / Iar Crăciunul ăl bătrânul, / În veșmântul argintat, / Pe la poale d-aurat, / Înainte le ieșiră / Cu toți sfinții dimprejur”. În legende, Moș Crăciun călătorește într-o sanie cu tălpici de argint, trasă uneori de telegari sau de cerbi stretini. Alteori, el strălucește ca Soarele și vine pe un cal auriu: „Şi mă uit din deal în vale / Şi-mi văd Soare când răsare; / Dar nu-i Soare când răsare / Şi mi-i Moș Crăciun călare. / Dar ce fel de cal îmi are? / Ia, un cal cam gălbior”.

Pomul de Crăciun

Obiceiul împodobirii bradului de Crăciun a pătruns în regatul României o dată cu Carol I și nemții veniți cu el, iar în Ardeal de la sașii de acolo. Pe vremuri, românii împodobeau de Crăciun un pom. De aceea a rămas până astăzi denumirea de „pom de Crăciun”.

De pildă, în Ţinutul Codrenilor, din județul Satu Mare, pomul Crăciunului se deosebește de bradul cu ornamente orășenești. Cel mai răspândit este pomul cu cercuri din nuiele de salcie sau din sârmă îmbrăcate în hârtie colorată, iar peste ele sunt trecute sfori din ață de fuior pe care sunt înșirate boabe de fasole albă. În alte sate se face un pom împodobit cu paie de grâu tăiate scurt și înșirate pe sfoară, delimitate de floricele de porumb.

Fasolea albă simbolizează „curățarea sufletului”. Unii români preferă pomișorul de vâsc, pe care îl împodobesc cu panglici de cârpă sau de hârtie colorată. În unele sate din Bărăgan, pomul de Crăciun se făcea, nu cu mult timp în urmă, dintr-un puiet de măr răsădit într-un ghiveci cu pământ. Pomișorul se împodobea cu funde colorate, cu clopoței și cu fire de borangic, cu covrigei sau colăcei, iar după ce trecea Crăciunul se fixa, cu ghiveciul ascuns de un macat sau o scoarță, pe plugul tras de cai cu care umblau flăcăii în Ajunul Anului Nou. După intrarea în noul an, el se răsădea din nou în grădină sau în livadă.

Misterele orfice

Încă din zorii zilei premergătoare Crăciunului, copiii umblă cu „Bună dimineața” sau cu „Moș Ajunul”, cântând colinde specifice vârstei lor. În schimbul colindelor, ei primesc „colindețe”, mere și nuci în traistă, precum și bani în punguțe. Aceste daruri se dau pentru sufletele celor morți, pentru sănătatea celor vii și pentru belșug.

De la Ignat și până a doua zi de Crăciun, sau în Ajunul Crăciunului și în Ajunul Anului Nou, flăcăii umblă și ei cu colindul. În ceata lor apare, de cele mai multe ori, un misterios personaj zoomorf, cam același în toate satele, dar cu nume diferite: Brezaia, Turca, Borița sau Capra.

Toate aceste denumiri provin din graiul geto-dacilor, unde sunt atestate cuvinte ca BER-ZOVIA  – „Blană de Urs”, D-ORICLOS sau T-URICLA – „Care (se) aude”, „Vestitorul”; Prevestirea”, PORATA – „Care (se) ascunde” și C-APORA – „Care (se) apără”. Personajul merge înaintea cetei, fiindcă marele profet al geto-dacilor, Orfeu, avea și atributul de „Înainte-Mergătorul”.

Așadar, acest personaj principal al cetei de feciori e simbolul lui Orfeu, care, trăind într-o vreme în sălbăticie, a căpătat și supranumele de „Sălbaticul; Fiara”. Alte tipuri de măști, întâlnite în răstimpul dintre Crăciun și Anul Nou, trimit la denumirea de KAP-NOVATAI – „Cap Nevăzut” a preoților geto-daci.

Prohodul Crăciunului

În unele părți din Ardeal, în ziua de 28 decembrie, cetele de feciori înmormântează Crăciunul Vechi, apoi asistă, împreună cu tot satul, la renașterea Crăciunului. Feciorii, adunați la „Casa Jocului”, îl aleg pe cel ce-l va întruchipa pe Crăciun.

Acesta e așezat pe o scară de lemn și acoperit, pentru a nu fi recunoscut de săteni. În vreme ce e petrecut la râu, „pe ultimul drum”, cortegiul funerar cântă „morțește”, adică bocește, popa slujește ca la un om mort, dascălul răspunde la „ectenii”, iar ceterașii cântă ca la o înmormântare de tineri căsătoriți.

Iată un astfel de text ritual, cântat pe melodia Prohodului creștin, pe care l-am cules de la Vasile Borza, pe vremuri gemar, din satul Călata, comuna Călățele, județul Cluj: „În adânc, viață, / Pus ai fost, Crăciune, / Meri pe Apa Sâmbetei și nu mai veni, / C-a venit un alt Crăciun, cu mult mai bun!”. După ce i se dau „iertările” și „i se dezleagă păcatele”, „mortul” este aruncat pe gheață. Atunci, Crăciunul renăscut se ridică în picioare, ca să-l vadă tot satul.

Însoțit de feciori, în cântări de joc, acest nou Crăciun se întoarce la „Casa Jocului”, unde se desfășoară Pomana Crăciunului ce a trecut. Astfel, precum Crăciunul Nou, poate veni și sărbătoarea Anului Nou, bogată și ea în datini, în bucurie și în nădejde.

Adrian BUCURESCU