Mircea Kivu: Cât de relativă poate fi aplicarea legii?

Mircea Kivu: Cât de relativă poate fi aplicarea legii?

Mircea Kivu

Pentru un profan, justiția înseamnă o sumă de legi care nu se contrazic între ele și din care decurge ce este corect (adică legal) și ce nu este corect (adică infracțiune), iar judecătorii sunt cei care, aplicând principiile logicii, determină dacă un anumit fapt este sau nu în concordanță cu sistemul de legi.

Rezultă că, referindu-se la același sistem de legi și aplicând principiile universale ale logicii, un judecător nu poate spune că un fapt este legal, iar altul ilegal.

De aceea, într-un stat de drept, atunci când doi oameni nu pot cădea la o învoială, adică fiecăruia i se pare că are dreptate împotriva celuilalt, renunță la a-și impune prin forță punctul de vedere și recurg la serviciile unui judecător, care pornește de la lege și, prin logică, stabilește care dintre cei doi are, din punct de vedere legal, dreptate.

Un judecător bun îi face pe amândoi să înțeleagă de ce dreptatea este de partea unuia, și nu a altuia. Înțelegem că judecătorul este și el om, se poate să scape din vedere un argument, să uite unul dintre multele articole de lege sau chiar să comită o eroare de judecată.

Pentru ca și în această situație să se facă dreptate, există instituția recursului, prin care cel care se consideră nedreptățit se adresează unui alt judecător (de regulă, cu mai multă experiență și care și-a probat de-a lungul timpului înțelepciunea), care ascultă din nou părțile și verifică dacă primul judecător va fi comis vreo eroare, pe care o îndreaptă, dacă e cazul, sau confirmă prima hotărâre.

Desigur, asemenea erori ar trebui să constituie rare excepții de la regula după care sentința rostită de un judecător este cea dreaptă.

Așa cum se poate întâmpla ca un inginer să greșească atunci când calculează structura de rezistență a unei clădiri, ca un medic să prescrie un medicament care înrăutățește boala, ca un pilot să aterizeze alături de pistă.

Acum să coborâm pe pământ din sfera raționamentelor abstracte, și anume în zona tribunalelor românești. Există, spre exemplu, prevederi legale care stabilesc situațiile în care un învinuit trebuie arestat înainte ca instanța de judecată să-l considere vinovat.

Citind aceste prevederi, procurorul (care e tot un fel de judecător, având de făcut același lucru – să aplice legile) hotărăște dacă este sau nu cazul să-l bage la închisoare pe învinuit.

După asta, pentru că privarea de libertate e o măsură extrem de gravă, îi cere unui judecător să confirme că, într-adevăr, omul trebuie arestat. Să luăm la întâmplare un eșantion de oameni pe care procurorii i-au bănuit la un moment dat a fi vinovați de ceva (doar i-au bănuit, căci dacă ar fi fost convinși de vinovăție, i-ar fi trimis în judecată).

Să zicem că-i cheamă Patriciu, Popoviciu, Becali, Solomon, Diaconescu, Vîntu, Cârstea sau cum doriți dumneavoastră.

Despre toți procurorii au spus, după ce au citit legea, că se încadrează în acele articole care spun că, în mod excepțional, trebuie să-i aresteze chiar înainte de a se convinge ei înșiși că sunt vinovați (arestările s-au făcut înainte de trimiterea în judecată, adică atunci când nici procurorii nu aveau certitudini).

Citind aceeași lege, judecătorii au dedus, de fiecare dată, că oamenii pot sta liberi până la pronunțarea unei sentințe. Cu alte cuvinte, în toate aceste cazuri, procurorii au arestat oamenii, deși după lege trebuiau lăsați, deocamdată, liberi.

Să ne imaginăm ce s-ar fi întâmplat dacă lucrurile ar fi rămas așa cum voiau procurorii. Unele arestări s-au petrecut cu mai bine de patru ani în urmă.

Procesele ori n-au început (procurorii continuă să strângă probe, dacă nu cumva au renunțat între timp), ori sunt în curs.

Oamenii ar fi stat ani de zile în închisoare (uneori mai mult decât pedeapsa ce li s-ar fi cuvenit, dacă ar fi fost găsiți vinovați), fără a se ști dacă vor fi primit vreodată o condamnare.

Această lungă serie de cazuri ne spune un lucru: procurorii par a cere judecarea în stare de arest din principiu, indiferent dacă situația impune sau nu aplicarea acestei măsuri excepționale. P

robabil, din punctul lor de vedere, lucrurile ar fi mai simple, ei ar desfășura mai ușor urmărirea penală cu omul în închisoare. Uită însă că rolul lor este să aplice legea, nu să bage oamenii în închisoare.

Poate că mai-marii justiției române (mă refer la CSM) ar trebui, în fața acestei lungi liste de arestări infirmate, să se întrebe dacă nu e ceva defect în privința modului atât de diferit în care văd procurorii și judecătorii măsura arestării preventive.

P.S. În înșiruirea de nume de mai sus s-a strecurat unul care fie vă este necunoscut, fie ați remarcat că nu corespunde situației celorlalte personaje. Este vorba de asistenta medicală Florentina Cârstea, considerată vinovată de tragedia de la Maternitatea Giulești. Ea este singura despre care judecătorii au apreciat că, lăsată în libertate, ar putea influența desfășurarea anchetei sau că ar constitui un pericol pentru ordinea publică. (Reprodus din revista electronică ACUM TV)

Mircea KIVU