Povestea vorbei: Flăcări și panglici pe nas
Responsabil cu mirosul și respirația, nasul este unul dintre cele mai pomenite și mai înfipte organe anatomice în paremiologia românească.
Rareori apare însă în contexte favorabile, sugerând de cele mai multe ori nerușinare, obrăznicie, îngâmfare sau indiscreție. În argou, nasului i se mai spune și bârnău, carină, cârmă, nașcarină, pătlăgea, trompă. A nu-și cunoaște lungul nasului înseamnă a nu-și da seama cât e în stare să facă cu puterile proprii, lungimea nasului fiind un fel de unitate de măsură; de aici, altă expresie: nu-i ajungi cu prăjina la nas, adică e foarte încrezut.
Mai puțin limpede este de ce despre cineva prea îndrăzneț, prea obraznic, se spune că și-a luat nasul la purtare. Dar nici fără nas nu e bine; astfel, a-i cădea nasul cuiva înseamnă a-și pierde îndrăzneala sau îngâmfarea, a rămâne rușinat, umilit, iar a-i tăia nasul înseamnă a-l pedepsi, a rușina, a-l pune la locul său. La o adică, nasul pare un fel de semn de noblețe, un blazon: a nu fi de nasul cuiva înseamnă a nu corespunde, a nu fi pe potriva cuiva.
A scoate panglici pe nas, cum fac scamatorii, înseamnă a exagera, a minți, iar dacă scoți flăcări pe nas, ca balaurii, atunci ești foarte furios, poate chiar primejdios. Despre un ins foarte slab se spune că îi curge untura pe nas! Poate să-i curgă și tărâța pe nas, dar atunci e mânios. Când cineva îi mută cuiva nasul din loc, răspândește un miros greu, pute. Dacă-i dai nas lui Ivan, el se suie pe divan, mai spune și o zicătoare din lunga experiență pe care o avem cu rușii. E recomandat să nu-ți bagi nasul unde nu-ți fierbe oala, adică nu trebuie să te amesteci nepoftit în treburile altora.
Adrian BUCURESCU