Categorie: opinii

Goma

Fie că ne convine fie că nu, Goma e varianta românească a unor Soljenițîn, Bukovski, Havel. Dârzenia cu care s-a ridicat împotriva regimului comunist a căpătat un caracter exemplar, bucurându-se de cel mai viu răsunet al unei atari atitudini pe meleagurile noastre.

Gheorghe Grigurcu

I s-a reproșat violența discursului, ca și cum acesta ar fi putut fi, în circumstanțele istorice care l-au iscat, mai periat, mai „conciliant”, ca și cum s-ar fi cuvenit a ține seama de șabloanele oportunismului, gen „acum nu e momentul” sau „nu e bine a ne lega de X sau Y” etc. Poate că, purtat de un năvalnic flux temperamental, i s-a întâmplat să exagereze, să fabuleze pe ici, pe colo.

Dar ce enormă deosebire față de torpoarea majorității confraților, spre a nu vorbi de actele înjositoare ale multora dintre ei, de sumisiune slugarnică la propaganda oficială! Oare nu era nevoie de un astfel de contrast izbitor spre a ne trezi la realitate, la adevăr? Vocea lui Goma a răsunat ca un semnal de alarmă cu mulți decibeli într-un mediu al tăcerii cvasigenerale, al unor conștiințe ațipite.

I se obiectează, dacă nu explicit, măcar cu înțelesuri transparente, că a comentat aspru o seamă de figuri de vază ale literelor noastre. E adevărat. Să recunoaștem însă că autorul Culorii curcubeului a avut cavalerismul de-a viza doar episoade ale conduitei lor civice, iar nu creația, valoarea lor literară. N-a amestecat borcanele. S-a aflat la antipodul contestatarilor săi, care, începând cu otrepele Securității, s-au silit a-i nega talentul, ce mai încoace-încolo, condiția de important scriitor.

Nedispunând de contraargumente în planul politic-etic care-i deranja teribil, adversarii lui Goma n-au ezitat să-l lovească pe la spate. Fără succes, deoarece ne dăm seama cu ușurință că prozatorul are un limbaj inconfundabil, o energie cu marcă personală ce iradiază constrângător din toate paginile sale.

Iar alibiul moral al scrisului său neobosit îl constituie o existență dramatică, începând cu refugiul din Basarabia, continuând cu prigoana îndurată în România comunizată, care a culminat cu trecerea prin Gulagul băștinaș, și cu surghiunul parizian, plin de privațiuni, de felurite decepții și acesta. O existență neumbrită de vreo inconsecvență.

Azi, când pledanții conjuncturalismului încearcă insistent a separa biografia de operă, chipurile spre-a avantaja opera, nu doar în cazul în speță, Goma le dezminte sofismele, ca unul care n-a jucat niciodată alba-neagra nici cu condeiul, nici cu existența-i frământată La împlinirea a trei sferturi de veac, îi adresez fostului meu coleg de facultate Goma să aibă încă mulți ani puterea necesară nu numai omului, ci și simbolului pe care-l întrupează.

Gheorghe GRIGURCU

De zeghe în lanul de ocară

Lupta continuă. Televiziunile, folosite pe post de șrapnele „umaniste”, de aruncătoare de flăcări roșiatice, dar, mai ales, de „Katiușe” politice, au fost în linia întâi a frontului și s-au comportat eroic-jubilatoriu la evenimentul „cultural” de excepție oferit de deputata PSD cu nume celebru, Oana Mizil, în ziua de 21.09.2010.

Florin Gabrea

Președintele, care venise să țină o cuvântare în fața Camerelor reunite ale Parlamentului, a fost întâmpinat de tânăra politiciană cu un crochiu teatral neașteptat. Lumina minispectacolului era asigurată de instalația electrică a Casei Poporului, plătită de contribuabilii naivi și iubitori de pantomime legislative.

Costumația, evocatoare de sinistre amintiri, care-i venea purtătoarei ca turnată, o zeghe nou-nouță, fusese oferită de generosul penitenciar Jilava, iar regia fusese semnată de o echipă talentată, creatoare de efecte perverse și de lungă durată ale partidului-clonă, condus de clona malformată a celebrului ministru de Externe interbelic.

Dezinhibată, actrița de pripas și-a debitat pe nerăsuflate monologul: „M-am îmbrăcat așa în semn de protest față de frauda de la votul Legii Pensiilor. Sunt prizonier în propria țară, sunt prizonier în propriul Parlament. Nu accept ca 6 milioane de pensionari să fie îngenuncheați prin fraudă”.

Frauda de care se făcea vorbire fusese o numărătoare pripită (cu intenție sau nu, rămâne de dovedit) efectuată de președinta Camerei Deputaților, Roberta Anastase, în aceeași zi, în plenul Parlamentului. Patosul juvenil și empatia purtătoarei, pentru o zi, de costum carceral nu au avut efectul de catharsis scontat. Președintelui grăbit i-au scăpat semnificațiile profunde ale happeningului improvizat și a trecut nepăsător pe lângă „deținuta” benevolă.

Mulți dintre cei care au urmărit spectacolul în fața televizoarelor vor fi avut însă și o altă reflectare. Nici noi n-am acceptat ca 20 de milioane de români să fie prizonieri în propria țară, vreme de 45 de ani, și să fie îngenuncheați de o fraudă ideologică, politică și economică de proporții, sub conducerea „glorioasă” a PCR, în care a activat, cu sârg și devotament, bunicul extrovertitei politiciene. Și la ce ne-a folosit?

Penitenciarul Jilava nu era loc de manifestări culturale, ci un spațiu al torturilor, al execuțiilor și al mutilării deliberate, ca pretutindeni în gulagul comunist. Acolo actorii nu interpretau un rol, ci își jucau propria viață, îngenuncheată, irosită sau pierdută, pentru ca regizorii nevolnici și vânduți să culeagă aplauzele de la lojile și strapontinele moscovite. Acolo zeghea nu era o costumație de carnaval, ci un stigmat aducător de amar, obidă și ocară. Și nu se purta două ore, ci 15-20 de ani.

Iar sacrificiul nu se consuma în fața camerelor de televiziune, ci în disperarea anonimă, zilnică, a detenției abuzive. Asta să nu uite Oana Mizil!

Florin GABREA

Sindicalismul “pe sticlă”

Când un salariat cere în stradă un salariu mai mare nu trebuie condamnat. Este dreptul lui. Într-o democrație autentică, fiecare este liber să-și arate nemulțumirea cum dorește, cu condiția să respecte legea. Nevoia îl determină pe angajat să încerce sub această formă obținerea unui venit de la cel care patronează locul de muncă – cel mai important capital într-o economie de piață.

Eliade Bălan

Important este însă ca manifestul lui să fie justificat până la capăt. Adică să aibă o susținere în randament și eficiență. Dacă o astfel de acoperire lipsește, cel care hotărăște să dea banii răspunde negativ în majoritatea cazurilor. În situația că acceptă, când știe că nu deține suficiente fonduri la buget, atunci nu face decât să-și semneze singur intrarea în criză. Au fost cazuri când s-a răspuns pozitiv la presiunea străzii.

Pacea socială costă însă mult, având efecte dezastruoase în timp. Nimeni nu trebuie să ia dreptul cetățeanului de a avea un trai normal. Statul are obligația să acționeze într-o astfel de direcție, dacă își propune standarde occidentale. Cu cât bunăstarea este mai ridicată, cu atât societatea este mai puternică. Dacă mergi la miting la noroc, numai pentru că așa vrea liderul de sindicat, nu poți avea certitudinea obținerii a ceea ce ți-ai propus. Calcului ține mai degrabă de educație decât de noroc.

I-am văzut pe câțiva lideri de sindicat făcând declarații la televizor fără să cunoască adevărata situație a salariaților protestatari. O fi bună spontaneitatea pe sticlă, dar în cazul protestelor recente cea care pierde cel mai mult este mulțimea, nicidecum majoritatea formată din câțiva oameni lipiți de scaunul de șef de sindicat pe viață. Întotdeauna ei spun că au dreptate, dar niciodată nu reușesc să demonstreze că demersul lor de a scoate lunea în stradă a fost bine gândit.

Nu-i condamn neapărat că îi mint pe oameni, afirmând că statul are bani suficienți chiar și pe timp de criză, ci pentru faptul că trăiesc din eșecuri sindicale. Cu cât înregistrează mai multe înfrângeri, cu atât își consolidează poziția în fruntea organizațiilor sindicale. Randamentul lor este direct proporțional cu neputința de a rezolva cererile salariaților, cele mai multe îndreptățite. Desigur, raționamentul pare simplu, dar simplist nu are cum să fie.

Analizați declarația liderului de sindicat de la Poliție, care spune că va trece cu vederea un sfert din infractori din cauză că le-au fost tăiate salariile cu 25 la sută, și veți înțelege de ce sindicatele pierd războaiele mari cu cei care administrează banii. În aceste condiții, grațiile retorice de la televizor au devenit inutile.

Eliade BĂLAN

Mercenarii

Sorin Ovidiu Vîntu a fost reținut pentru „favorizarea infractorului” Nicolae Popa, unul dintre marii artizani ai afacerii piramidale FNI, în cursul căreia câteva sute de mii de oameni și-au pierdut economiile. Câteva zeci însă, apropiați ai clicii de la vârful FNI, au câștigat sume importante.

Rodica Palade

Judecătorii deliberează și, în câteva zile, se va da sentința de arestare sau de judecare în libertate a acestui mult controversat om de afaceri. Acestea sunt faptele. Iar mass-media trebuie/ar trebui să informeze opinia publică, refăcând cu acuratețe contextul uneia dintre marile escrocherii postdecembriste, de pe urma căreia o masă compactă de creduli și-a pierdut avutul. Și, evident, să relateze mersul evenimentelor.

Ce vedem însă de câteva zile? Lungi intervenții televizate, cu accente când de telenovelă, când de îndemn la revoluție. Veți spune că un post ca Realitatea TV, proprietate a împricinatului, ca și Antenele, proprietăți  ale prietenului împricinatului, nu pot decât să-și slujească patronul încarcerat.

Că un ziarist ca Bogdan Chireac, dezmoștenit de orice reputație și în goană doar după bani, nu mai are nimic de pierdut când spune: „Văzând imaginile tulburătoare ale invaziei (nota mea: descinderea acasă la Sorin Ovidiu Vîntu), mă pot gândi la eliminarea fizică a lui SOV”. Veți mai spune că un Mircea Dinescu, „poetul portofel”, cum l-a numit fostul sau asociat C.T. Popescu, cel care a primit de la S.O. Vîntu un milion de euro pentru a pune pe picioare ziarul Gândul, se simte adânc motivat spunând: „Când are timp liber, Sorin Ovidiu Vîntu se joacă de-a Titu Maiorescu”.

Afacerea SOV are o miză  mult mai mare decât soarta unui fost magazioner în vremea lui Ceaușescu, admirator frustrat al artelor și literelor, ajuns în postcomunism un oligarh important, „cumpărător de oameni”. Afacerea SOV vizează destructurarea sau menținerea „rețelei” securistice care s-a întins și care a prosperat în România ultimilor douăzeci de ani.

Felul în care justiția se va pronunța în acest caz, ca și în cel al lui Cătălin Voicu, ne va arăta cât de aproape sau cât de departe suntem de o Românie a statului de drept. Indiferent de rezoluție însă, rămâne problema presei: în slujba cui este ea? A cetățeanului care trebuie informat? Sau a penalilor (vezi cazurile Gigi Becali, Dan Diaconescu ș.a.) de grija cărora televiziunile sus-amintite plâng de dimineața până seara?

Ce fel de jurnalist este cel care primește bani ca să cânte după o partitură dată, dezinformând, manipulând, mințind sau, după caz, relativizând? Ce va face un asemenea jurnalist dacă stăpânul lui, astăzi SOV, va dispărea în fine de pe scenă? Va întoarce peste noapte foaia. Va explica în fraze bine șlefuite că pe moșia lui Vîntu, vorba lui Pristanda, „altele aveam eu în inima mea”.

Rodica PALADE

Norocoși în nenorociri

Ne lăudăm cu poemul folcloric românesc “Miorița”, originalitatea sa nefiind cunoscută la alte popoare. Trăsături naționale răzbat și din “Meșterul Manole”. Zbuciumul lăuntric al artistului care a zidit opere de artă adevărate s-a transmis românilor. Suntem de multă vreme un popor resemnat.

Petre Mihai Băcanu

Fatalismul mioritic este, de fapt, resemnarea în fața morții. Să ne reamintim: doi ciobani, veri primari, se hotărăsc să-l omoare pe al treilea, cioban “străinic”. Fără un motiv aparent – proba morții inițiatice rituale. Un adevărat complot. Motivul crimei îl reprezintă invidia, lăcomia celorlalți ciobani.

Dacă analizăm bine, majoritatea conflictelor de la noi sunt de natură economică – ca-n “Miorița”, unde ciobanul moldovean era “mai ortoman”, adică mai avut, cu o avere mai mare.

“Meșterul Manole” este lauda spiritului creator. Vietatea zidită la temelia construcției, sacrificiu sacramental,  ne-a transmis însă puterea de a îndura, de a vărsa mereu lacrimi. Situația disperată în care s-au aflat constructorii seamănă cu starea de azi a României. Meșterul Manole a găsit soluția: jertfa. Boc  a găsit-o și el: tăierea salariilor, mărirea dărilor, scumpiri în lanț. Jertfa umană din zilele de demult este la fel de irațională ca jertfirea românilor, astăzi, prin pauperizare. Totul pentru popor, dar fără popor.

Meșterii din baladă sunt doar tentați să abandoneze zidirea, acum s-au abandonat mai toate (mai puțin sălile de sport, patinoarele, fântânile arteziene). Înainte de surparea zidurilor, nu avem decât să evităm finalul baladei: moartea tuturor constructorilor.

Imaginea României este una de ziduri “părăsite și neisprăvite”. Chiar nimic durabil nu-i posibil fără jertfirea celor mulți? Românii sunt mai tot timpul disperați. Se află mereu în situații nesigure, au devenit rezistenți la rău.

Aidoma Meșterului  Manole, în aceste vremuri ticăloase pe fețele românilor se citesc suferința, neliniștea, zbuciumul. Românii au tot mai mult un sentiment de inutilitate a eforturilor, ca pe vremea lui Negru Vodă. Cum să fie luat în serios un popor fatalist care-și găsește refugiu în abisurile din suflet, în manele, neam-prostie, în  știri-subiecte mizerabile?

Snobii, escrocii, mincinoșii, șarlatanii ne sufocă, românii n-au rezistat îndobitocirii. Geme plaiul mioritic de prostie și asistăm la necrofilia țării când nu ni se oferă “panem et circenses”. Să nu se uite că brațele slabe au căpătat putere când mânia populară a renăscut.

Aplaudați, cetățeni, România profundă!
A sosit Timpul!

Petre Mihai BĂCANU

Furnizorii de informație

Florin Gabrea

Între o persoană căzută în prăpastie, care strigă după ajutor, și Adolf Hitler, vorbind la 1 sept. 1939 în Reichstag, există unele asemănări, dar, mai ales, câteva deosebiri esențiale. În primul caz, emițătorul, fie el popă sau biciclist, trebuie să transmită un semnal informațional acut și reiterat.

Oricare alte amănunte, identitare, biografice sau morfologice, cum ar fi numele, anul nașterii sau culoarea părului, devin, în aceste circumstanțe, superflue. Succesul operațiunii de salvare a nefericitului depinde de doi factori obligatorii: lipsa oricărei ambiguități a mesajului (impasul să fie real) și captarea  acestuia de către cel puțin un receptor.

În vreme ce, la 1 sept. 1939, la succesul fulminant al cuvântării Reichsführer-ului contribuiau masiv nu doar numele, biografia și morfologia cu totul aparte ale emițătorului, ci și tunsoarea și mișcările zvârcolite ale corpului încordat, gesticulația mâinilor, privirile ardente, tonul vocii, când epuizat și răgușit, când răsunător și patetic, vizionarismul molipsitor al ideilor revanșarde, figurile retorice îndelung studiate în fața oglinzii, cunoașterea psihologiei mulțimii (radioul transmitea în direct) și, cel mai important, declanșarea resorturilor defulatorii ale unei populații frustrate economic și umilite politic, după tratatul de la Versailles.

Un succes oratoric fără precedent, ce conținea premisele declanșării unui cataclism istoric cu urmări catastrofale, de lungă durată. În primul caz, nenorocitul eșuat era constrâns de respectarea câtorva reguli precise, pentru a convinge măcar un singur om să-i sară în ajutor. Aici manipularea nu-și găsea locul.

Nu avea nevoie să se vândă. El era doar un simplu emițător. În al doilea caz, pentru a convinge un număr cât mai mare de receptori ai mesajului, personajul trebuia să se vândă, deci trebuia să facă uz de tehnicile manipulatorii, pe care le stăpânea la perfecție. El nu era doar un simplu emițător, ci devenise un foarte bun comunicator.

Eficiența se măsura în factorul numeric al audienței. Nu existau reguli, norme, prescripții. Atât unul, cât și celălalt acționau în nume propriu pentru a-și atinge scopul. Primului îi era suficientă o libertate minimă, cel de-al doilea se mișca abil în spațiul unei libertăți totale.

Dacă cei doi ar reprezenta polii unei scale imaginare, undeva, pe traseul ei, s-ar afla un emițător care selectează, evaluează și cântărește informația primită, caută mijloacele și tonul cele mai adecvate pentru a fi un bun comunicator, nu acționează în nume și interes propriu, libertatea îi este îngrădită de reguli și norme precise, nu are motive să se vândă, deci nu manipulează. Recunoaște dreptul consumatorului la informația obiectivă, dar și la demnitate al celui expus, nu se lasă condus de interpretări personale și nu caută senzaționalul ieftin, macabru sau licențios.

Este slujitorul devotat și fidel al adevărului și este avid de audiență, dar nu din egoism și vanitate, ci din obediență și respect față de receptorul colectiv.

Recunoaște cineva aici profilul jurnalistului? Se întrevăd binefacerile sociale și morale ale acestei nobile meserii, precum și motivele aprecierii unuia sau altuia dintre practicanții ei? Se înțelege de ce, pentru ducerea la bun sfârșit a misiunii de mesager corect și prompt al marelui public, unii dintre reprezentanții acestei caste au plătit cu viața?

Pentru ca acele câteva norme expuse mai sus să nu rămână vorbe goale, la 24 noiembrie 1971 s-a semnat de către Federația Internațională a Jurnaliștilor Charta eticii jurnalismului. În ea sunt stipulate cele 10 îndatoriri (decalogul) și cele 5 drepturi ale jurnalistului.

Dacă ne va fi îngăduit, vom prezenta mai târziu abaterile, îngrijorător de frecvente, de la codul deontologic, tentațiile, la care se expun jurnaliștii din mass-media românești și păcatele de neiertat ale celor care “populează” televiziunile naționale. Și vom striga catalogul.

Florin GABREA

Cine e mai hoţ?

Carol Roman

La noi, după cum afişează ziarele, parcă s-ar desfăşura o competiţie intitulată „Cine fură mai mult”. Se fură şine de cale ferată, stâlpi de telegraf, cabine telefonice, capace de canal etc. etc.

Aşa se explică faptul, după cum am aflat de la un indiscret cu limbă lungă, că adesea au loc veritabile schimburi de experienţă în această branşă, după cum este şi cel descris de un martor ocular, prieten de-al pricinaţilor.

Cică un hoţ din Capitală s-a dus în vizită la un coleg de breaslă de-al său, într-un judeţ din sudul ţării. Acesta îl invită acasă. Şi ce vede? O vilă ultra, cu faianţă şi WC cu dubing, cu clanţe şi mobilă finlandeză, cu video american şi instalaţie electronică japoneză, deci toate de provenienţă occidentală. În sufragerie, la o cafeluţă, bucureşteanul se miră:

„Eşti tare, domnule! De unde atâta bănet?”
Cel din sud se duce la fereastra deschisă şi-i arată ceva cu mâna.
„Ce vezi acolo?”
„Un pod…”
„Asta e… Un camion cu ciment la pod, unul la mine, unul la pod, unul la mine… înţelegi?”
„Ăhă”, răspunse colegul, căzut pe gânduri.

Peste un an, hoţul bucureştean îl primeşte în vizită pe sudist O vilă mare a dracului, debordând de gusturi dubioase: cu clanţe, budă şi chiuvete de aur, cu picturi celebre chiar şi în WC-uri, cu living şi piscină, cu vreo 15 turnuleţe pe casă. Proprietarul este întrebat:
„Cum ai izbutit aşa ceva, domnule?”
Bucureşteanul, simplu, modest, repetând ritualul de la casa invitatului, îl cheamă la fereastra de la şosea:

„Ce vezi acolo?”
„Păi, nu văd nimic… nici un pod…”
„Asta e… Înţelegi? Noi nu ne încurcăm”

Cei ce au scornit povestea asta sunt nedrepţi; pentru că în această materie nu numai unii ca aceştia se află în competiţie. Mai ai dracu’ sunt cei de sus pe care-i vedem pozând în fete mari pe sticlă.

Şi o sugestie: Oare n-o fi util pentru toţi să se organizeze concursuri „Cine fură mai mult” în stilul celor organizate de televiziuni? Util pentru hoţi, util pentru autorităţi, util pentru cei aflaţi la început de carieră, util pentru lumea bună, util pentru creşterea audienţei de la televiziuni, cu alte cuvinte, util pentru toţi. Nu?

Carol ROMAN