Misterul nedezlegat al „dezvoltării durabile”
Specialiști de marcă din toate domeniile aduc în atenția opiniei publice tot mai acut și mai frecvent conceptul dezvoltării durabile, argumentând că este cheia evoluției viitoare a societății omenești. Semnalele de alarmă pe care le trag au la bază realitatea că, deși în ultimii 30 de ani PIB mondial s-a dublat, creșterea a avut la bază utilizarea uneori până la secătuirea iminentă a resurselor.
În consecință, multe state se află acum într-o așa-numită tranziție la dezvoltarea durabilă – adică la satisfacerea nevoilor prezentului fără a compromite șansa generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi. În timp ce unele state încep să se ridice, mai puternice și mai înțelepte, după șocul care a zguduit capitalismul consumerist, România anchilozată rămâne inertă la toate componentele dezvoltării durabile – structura proprietății agricole, accesul la apă potabilă și canalizare, eficiență energetică, starea de sănătate, consumul de resurse raportat la PIB etc.
România a preluat, în vara acestui an, șefia Comisiei pentru Dezvoltare Durabilă din cadrul ONU. La momentul respectiv, ministrul român al Mediului, Laszlo Borbely, spunea ceva despre o „șansă unică pentru România”, „probleme importante”, „pregătirea summitului de mediu din 2012”. În condițiile în care țara noastră se află cu un secol în urma suratelor din Uniunea Europeană la toate capitolele care înseamnă, în două cuvinte, dezvoltare durabilă, poziția în cadrul organizației mondiale este, evident, o formalitate.
Autoritățile centrale și locale din România au tratat cu lejeritate trendul „să obții mai mult cu resurse mai puține”, iar criza financiară, care, în mod paradoxal „lucrează” pentru acest principiu și devine un imbold (fiind și o lecție) pentru trecerea rapidă la principiile dezvoltării durabile, a prins țara noastră deja în genunchi; înapoierea ne va costa adâncirea decalajului – și așa imens – față de Occident tocmai din cauza incapacității de a implementa rapid tot ceea ce ține de dezvoltarea durabilă.
Garare pe linie moartă
În asemenea condiții, se mai poate vorbi în România despre o „dezvoltare durabilă”?…
Orientarea spre dezvoltare durabilă a afacerilor din România ar putea fi considerată naturală, dacă profitul poate rămâne la fel (ori chiar crește) în timp ce cheltuielile scad.
Dar unde este mâna de ajutor din partea statului? Înglodat în datorii, statul nu se dovedește capabil să stimuleze firmele care investesc în energie verde, în resurse alternative sau care obțin reduceri de emisii. Accesul la banii UE rămâne un coșmar birocratic, iar Legea achizițiilor publice, cu faimosul principiu al prețului cel mai scăzut (păgubos pentru mediul de afaceri, în opinia expertului în mediu Alex Bara), este o frână în calea firmelor care și-ar putea reorienta profitul spre domenii durabile.
În aceste condiții, companiile din România rămân doar la nivel de intenție orientate spre dezvoltarea durabilă. Eforturile se dovedesc zadarnice, date fiind birocrația și impozitarea din prezent. Decizia politică a garat pe linie moartă economia și, cu ea, șansele dezvoltării durabile.
Ignorare și ignoranță…
Că dezvoltarea durabilă pare a fi ultima preocupare pe agenda decidenților din România o dovedește lipsa unor strategii eficiente sau faptul că progresele sunt doar punctuale și minore. Acest segment crucial pentru viitorul în care lumea a intrat deja din anii ’80 ai secolului trecut este complet ignorat de palierul decizional de la noi.
Urmarea directă a faptului că domeniul nu prezintă interes, darămite coagulare la gradul de politică de stat, este chiar realitatea din teren. Spre exemplu, structura proprietății agricole (fărâmițată, cu milioane de lucrători pe cont propriu, care abia își duc zilele) și cvasi-inexistența investițiilor au făcut ca, în loc să devenim una dintre cele mai importante puteri agricole europene, să importăm aproape tot ce consumăm, spre dulcele trai al intermediarilor.
Astfel, dintr-un pilon major al unei dezvoltări durabile sănătoase și un motor de ieșire din criză, agricultura a ajuns să tragă în jos economia anului 2010. Alte date din teren: mai mult de jumătate din populația României nu are acces la alimentare cu apă, încă și mai puțini români având conexiune la sistemul de canalizare, cu „clasicele” diferențe majore între urban și rural (deși străzi fără apă și canal mai sunt și în marile orașe, inclusiv în București). O directivă europeană în domeniu cere ca, până în anul 2018, 90% din populație să fie racordată la apă curentă. În ritmul actual de dezvoltare și la „priceperea” dovedită la absorbția de fonduri europene, nu mai speră nimeni așa ceva.
Pe segmentul eficienței energetice, România este la fel de încremenită în trecutul ineficient și când vorbim despre clădiri, dar și despre entitățile economice. Două treimi din termocentrale și jumătate din hidrocentrale sunt uzate fizic, iar clădirile de la noi consumă de cinci ori mai multă energie decât prevăd normele UE.
Lipsa viziunii și a preocupării pentru dezvoltarea durabilă are și o altă consecință dramatică – precaritatea stării de sănătate a populației. Dacă amintim că România este campioană și în mileniul al treilea la boli pe care Europa civilizată le-a eradicat de mult, iar sistemul sanitar a fost declarat recent unul dintre cele mai slabe din Europa, o proiecție a dezvoltării durabile din această perspectivă devine imposibilă. Şi fără sănătatea cetățenilor edificarea viitorului este lipsită de unul dintre reperele majore.
Bifatul… pe hârtie
Şi totuși, nu se poate spune că nu avem o strategie națională de dezvoltare durabilă. Adevărată colecție de măsuri care ar trebui luate pentru ca România să aibă „alt chip” în deceniile următoare, documentul arată că ne-am obligat în fața Uniunii Europene să obținem 20% din energia ce va fi consumată în 2020 din resurse regenerabile, să reabilităm cel puțin un sfert din fondul de clădiri multietajate, să reducem semnificativ poluarea.
Aceste deziderate sunt duse la îndeplinire… ca la noi: majoritatea gropilor de gunoi nu sunt ecologice; suntem pe ultimul loc în Europa la conservarea mediului și protejarea biodiversității; tratăm cu neseriozitate legislația privind ariile protejate; importăm aproape totul (inclusiv gaze naturale și petrol); suntem pe locul 40 într-un top al celor mai poluante 50 de state la nivel mondial.
Tabloul poate include și pierderile majore de capital – și bani, dar și oameni de valoare – care se scurg spre exterior încontinuu; de la cercetători la uraniul necesar energiei nucleare, România se poate baza pe tot mai puțin pentru a imagina o dezvoltare durabilă.
Din toate aceste considerente, ministrul Mediului, Laszlo Borbely, declara, la Academia Română, că dezvoltarea durabilă în România ultimilor 20 de ani se reduce la „unii solicită bani, iar alții refuză să plătească”. Şi raportorul special al ONU Călin Georgescu a ajuns la concluzia că statul român, responsabilul principal în acest domeniu, „nu a făcut nimic”.
Rămânem momentan cu Strategia de Dezvoltare Durabilă, elaborată de sute de specialiști, din care se bifează, rar și la întâmplare, doar pe hârtie. În acest ritm, cine ar mai îndrăzni să facă o proiecție, cât de cât sustenabilă?
Roxana ICHIM