Categorii
Cultura

Dictatul de la Moscova

Dictatul de la Moscova

Pe 23 august 1939, Rusia comunistă și Germania  fascistă au semnat pactul de neagresiune între ele și protocolul adițional secret la el (intrate în istorie ca „Pactul Molotov-Ribbentrop”). Prin aceste documente Europa a fost împărțită în sfere de interese  germano-sovietice – baza  militaro-politică și juridică pentru dezlănțuirea celui de-al doilea  război mondial.

De aici a plecat tot răul. În al doilea plan se văd Stalin și Molotov, mulțumiți că au împărțit lumea

România a căzut în zona de interese a ambilor agresori. Pentru asigurarea militară și politică a prevederilor pactului fascisto-comunist din 23.08.1939, în perioada 11-27 iunie 1940, Rusia stalinistă a concentrat la frontiera sa cu România 38 de divizii de infanterie, inclusiv două motorizate, 6 divizii de cavalerie, 30 de regimente de artilerie și 4 divizioane de artilerie.

O hoardă de atac

Având această imensă hoardă  pregătită  pentru atac împotriva României, pe 26 și 27 iunie 1940, Rusia (alias URSS) înaintează României două note ultimative prin care cere guvernului român (prin amenințare cu război) înapoierea imediată și necondiționată a Basarabiei, cedarea Nordului Bucovinei și a ținutului Herța. La rândul său, Germania, prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940 și amenințarea cu distrugerea României și ștergerea ei ca stat de pe harta Europei, i-a cerut guvernului român înapoierea Nordului Ardealului Ungariei  și a Sudului Dobrogei Bulgariei – aliatele ei de atunci.

Amenințată din Est și din Sud-Vest cu război, România s-a văzut silită să primească condițiile ultimatumurilor nominalizate. Din trupul României au fost smulse 99,7 mii km pătrați (31,4%) din teritoriu și 6,8 milioane de locuitori (33,3 %) din populația țării.

Hăcuire metodică

Introducându-și armatele de ocupație în Basarabia, Nordul Bucovinei și Ținutul Herța, Rusia comunistă și sora ei mai mică Ucraina au început deznaționalizarea și sovietizarea forțată a acestor străvechi provincii românești. Pentru a reduce capacitatea de rezistență a românilor din aceste provincii, teritoriile respective au fost dezmembrate și anexate în mod arbitrar la diferite regiuni ale Ucrainei (Cernăuți, Vinița, Odesa etc.), iar din ce a mai rămas, plus rămășițele fostei RASSM (ciopârțită și ea  de către aceeași Ucraină hrăpăreață), pe 2 august 1940, fără acordul și contrar voinței populației autohtone, a fost creată RSSM, lipsită în mod nelegitim de ieșire la Dunăre, Marea Neagră și Munții Carpați.

În aceste teritorii au fost introduse cu forța ideologia și modul de viață comunisto-sovietic. În acest scop (la indicația Moscovei), pe 3 iulie 1940,  Biroul Politic al CP(b)U a aprobat structura comitetelor județene de partid  din RSSM, alcătuite din 52 de oameni, iar pe 4 iulie 1940, Sovietul Suprem al Ucrainei a confirmat componența comitetelor executive din Basarabia și Nordul Bucovinei. Din cei 75 de membri ai executivelor județene, 71 erau ruși și ucraineni și numai trei erau moldoveni (T. Constantinov, S. Zelenciuc și N. Salagor), dar nici aceștia nu erau originari din Basarabia.

Această echipă de proaspăt administratori ai Basarabiei și Nordului Bucovinei aveau o pregătire profesională deosebit de scăzută. Din 71 de secretari ai comitetelor raionale de partid, doar patru aveau studii superioare, iar 24 –  1-4 clase.

Asasini și ghilotinari

Acești mojici agramați și fanatizați până în măduva oaselor de către bolșevici, trimiși ai Moscovei și ai Kievului,  aveau misiunea de a instaura în Basarabia și Nordul Bucovinei regimul sovietic totalitar-comunist.

Mereu suplimentați de noi și noi torente de colonizatori de aceeași stofă, sosiți din întregul imperiu sovietic și implementați în toate sferele social-politice, economice, culturale și spirituale ale RSSM, conduși de guvernări comuniste ruso-ucrainene, străine și ostile intereselor naționale și parașutate tot de Moscova și Kiev pentru a promova aici interesele imperiale ruso-ucrainene, aceste imense cohorte de boseci, asasini, ghilotinari, temniceri, împopoțonați în hlamide de comisari, politruci, procurori, judecători, milițieni – toți cu revolvere la șold –, aveau misiunea să smulgă și să șteargă din Basarabia și din Nordul Bucovinei tot ce era românesc.

În acest scop, ei au confiscat și naționalizat mijloacele de producție, băncile, transportul etc., au naționalizat pământul, desproprietărind țăranii, transformându-i în sclavi ai colhozurilor și sovhozurilor; au instaurat regimul de teroare bolșevică; au exterminat și au distrus intelectualitatea, au desființat Mitropolia națională și legală a Basarabiei și în locul ei au instalat Mitropolia imperială rusească; toate bisericile și mănăstirile au fost supuse Patriarhiei Ruse, majoritatea lor au fost închise și transformate în cluburi, muzee, depozite, case pentru alienați și cârciumi; sute de preoți au fost executați,  torturați, întemnițați sau deportați, sute de mii de oameni au fost omorâți prin înfometare, au efectuat în repetate rânduri deportări masive a sute de mii de oameni, în fond, populație autohtonă – un adevărat genocid.

Deznaționalizare prin industrializare

O nouă etapă în deznaționalizarea republicii prin colonizarea ei cu străini o constituie anii ‘60-‘85, când aici începe dezvoltarea accelerată a industriei imperiale sovietice, ostilă intereselor economiei naționale. În această perioadă  aici se construiesc sute de mari fabrici și uzine parazitare ale complexului militar sovietic, pentru activitatea cărora în republică nu existau nici materie primă și nici piață de desfacere a producției.

Conducerea de atunci, în mod premeditat,  nu a luat măsurile necesare pentru a asigura aceste întreprinderi cu cadre de ingineri, tehnicieni și muncitori calificați din rândul populației autohtone. Aceasta le-a  permis  Moscovei și Kievului să trimită în republică puhoaie neîntrerupte  de asemenea „cadre”, Chișinăul fiind obligat să le ofere locuri  și condiții bune de muncă,  salarii grase și  apartamente peste rând, ca fiind „specialiști invitați”.

Guvernările comuniste și neocomuniste le-au acordat automat și nelegitim acestor venetici  și cetățenia RSSM, precum și titlul de „minorități naționale” și chiar de „națiuni”, egalându-i în drepturi cu populația autohtonă. Pe baza acestui fals, RSSM a fost „ridicată” în mod fraudulos la rangul de „imperiu polietnic” și „policultural”, de parcă românii („moldovenii”), acest pseudostat, cu acte fictive „în regulă”, ar fi cucerit și ar fi anexat cândva popoare cu tot cu teritoriu în hotarele sale.

Această afirmație comunistă și neocomunistă nu este decât o plăsmuire fariseică brejnevist-bodiulist-voronenistă pentru a lipsi acest colț de Țară Românească de adevăratul ei stăpân – Românii.
Amintim aici adversarilor noștri comuniști și neocomuniști, dar și tuturor celor cointeresați, că grupurile etnice (indiferent de mărimea lor) care s-au rupt de patria lor istorică și au trecut cu traiul pe teritoriul național al altui popor (altui stat) nu pot constitui acolo minorități naționale și, cu atât mai puțin, națiuni.

Ele constituie acolo diaspora respectivă și nu au dreptul la autodeterminare  și crearea unui stat național pe teritoriul statului-gazdă și nici nu sunt în drept să impună poporului-gazdă și să-și legifereze acolo limba și cultura.  Contrar acestui adevăr axiomatic universal recunoscut, comuniștii, neocomuniștii și „savanții” agramați (un fel de mancurți ai lui Rasul Gamzatov) echivalează în mod eronat diasporele cu minoritățile naționale și chiar cu națiunile. Prin aceasta, ei le atribuie românilor basarabeni păcatul de popor „cuceritor” și „anexator” de teritorii și popoare  străine în hotarele sale naționale – o huiduială   bădărănească inadmisibilă și condamnabilă.

Exoduri dramatice

Lipsită în  mod  artificial   și deliberativ de locuri de muncă, populația autohtonă  a fost silită să plece la lucru la așa-zisele construcții de șoc ale cincinalelor comuniste din imperiu:  construcția complexelor de automobile „Jiguli”  și „Kamaz”, a magistralei  „BAM” etc.

Prin această manevră de mișcare a maselor largi  de populație, sultanii de la Moscova și Kiev și-au creat în RSSM o uriașă coloană a 5-a, care, în anii de eliberare națională din Basarabia aclamau amenințător:  „Promîșlennosti nașa!”, „Mî pobedim!” („Industria e a noastră!”, „Noi vom învinge!”).

Pentru a-și fortifica dominația  și a-și asigura  confortul  în gestionarea economiei RSSM,  la indicația Moscovei, principalele ministere ale republicii au fost transformate în ministere unional-republicane (un fel de „Sovromugoli”, „Sovromles”, „Sovromstali”, «Sovromnefti”  etc. din România anilor postbelici).

Pustiul de după 1991

O dată cu desființarea URSS în 1991, toate întreprinderile complexului militar sovietic din economia RSSM au devenit inutile. Imensele cheltuieli bugetare de sute  și mii de miliarde de ruble, utilizate la construcția și înzestrarea lor cu utilaj tehnologic modern, s-au dovedit a fi zadarnice. Administrația acestor întreprinderi, cu acordul tacit al guvernării de atunci, a demontat acest utilaj și l-a transportat, în mod hoțesc, în țările de origine, în fond, Rusia și Ucraina.

Astfel, economia RSSM a retrogradat la nivelul anilor postbelici. În plus la toate acestea, ea s-a pomenit cu o imensă coloană a 5-a de ocupanți, cotropitori și colonizatori, cu o puternică armată imperială  de  ocupație, aflată și azi în mod nelegitim pe teritoriul ei. Cu ajutorul acestor forțe, Moscova și Kievul au dezmembrat RSSM și au retrogradat-o la nivelul tribal  medieval, creând aici triburile Transnistria, Găgăuzia și Bulgaria (alias Taraclia).

Folosindu-se de legislația defectuoasă agro-comunistă privind privatizarea patrimoniului național, administrația vitregă a întreprinderilor industriale a obținut trecerea acestor unități economice în proprietatea colectivelor de muncă, majoritatea alcătuite din venetici, a redus radical numărul angajaților, în temei, al băștinașilor, a transformat halele de producție în hale comerciale de supermarketuri, unde și-a angajat oamenii săi (în fond, etnici slavi)  în calitate de conducători, contabili, comercianți, ingineri, tehnicieni, vânzători, personal tehnic și auxiliar etc., băștinașii rămânând în stradă ca șomeri, fiind astfel siliți să plece la muncă peste hotare.

Au părăsit republica peste un milion de persoane.
Astfel, conducerea neocomunistă a republicii s-a bucurat de faptul că ea nu este nevoită să golească acest teritoriu  de băștinași prin deportări forțate, cum au procedat colegii lor predecesori, că ea le-a creat condiții de plecare pe cale „democratică” și „civilizată”. Mai mult decât atât, aceștia le mai trimit și remitențe din străinătate aproape cât un buget anual al republicii.  În plus, aceasta  i-a ajutat să prevină izbucnirile sociale și să se mențină la putere.

Singura șansă

Republica Moldova nu este în stare să-și asigure suveranitatea, integritatea teritorială și independența; să impună Rusiei să-și retragă armata de ocupație de pe teritoriul ei; nu este în stare să asigure securitatea și dreptul la viață al cetățenilor săi. Lipsită în mod criminal de ieșire la Dunăre, Marea Neagră și Munții Carpați, fără bogății minerale și resurse energetice proprii, șantajată din exterior de către Rusia și Ucraina și erodată din interior de către triburile ostile, create artificial și ilegal de către aceiași vecini hrăpăreți pe teritoriul ei – ea nu se poate afirma ca stat european civilizat.

Din această cauză R. Moldova  rămâne mereu o zonă de instabilitate în Sud-Estul Europei și niciodată nu se va putea integra în Europa de una singură. Unica șansă de ieșire din prizonieratul imperial slavono-musulman rusesc este calea trasată de către de către Sfatul Țării în 1918: revenirea ei firească la trupul Patriei-mamă România.

Din acel moment ea va deveni automat  membru al UE  și se va afla sub umbrela ocrotitoare a NATO — unica forță capabilă să pună la respect marii agresori ruso-ucraineni, iar cetățenii Basarabiei vor deveni automat  cetățeni ai României și, implicit, ai UE cu acte în regulă.

Iacob GOLOVCA

Categorii
Cultura

Apocalipsa second-hand: 2012

Apocalipsa second-hand: 2012

Semidoctismul cultural, științific, teologic, metafizic naște apocalipse de operetă. Mai nou, mișcările New Age apărute precum ciupercile după ploaie revendică apocalipse la kilogram, ultima fiind cea din anul 2012.

Cuvântul „apocalipsă” provine din greacă și se traduce prin „acțiunea de a dezvălui, de a da la o parte vălul care acoperă tainele lui Dumnezeu”. Marii exegeți creștini ai Bibliei nu s-au grăbit să interpreteze capitolul (cartea) intitulat „Apocalipsa”, fiindcă au intuit masiva criptare a textului și abundența ițelor simbolice, caracteristică acestor genuri de scrieri.

Mass-media vând aproape zilnic apocalipse în prime time, cercetătorii castrați de conștiință făuresc apocalipse care vor candida la Premiul Nobel, obsedații IT tastează apocalipse declanșate din spațiul virtual ș.a.m.d. Fundamentaliștii de pretutindeni, din toate religiile, prepară o salată din toate acestea și cobesc despre apocalipse second-hand…

Pe măsură ce limitele (auto)cunoașterii se extind, obsesiile discursului apocaliptic se îndepărtează de abordările semidocte. Ultima nebunie, cea legată de anul 2012, care, zice-se, a fost prevăzută cu secole în urmă de mayași, este la fel de hilară.

După câțiva ani, timp în care au vândut binișor o sumedenie de cărți și alte produse mediatice pe această temă, așa-numiții specialiști o dau la-ntors: vezi, Doamne, anul 2012 nu e chiar bătut în cuie, Apocalipsa poate veni și ceva mai încolo cu 3-4 sau 20 de ani. Desigur că nebunia este coroborată cu cele mai noi previziuni NASA legate de activitatea solară sau de vreun asteroid mai obraznic care poate lovi Terra.

Din perspectivă creștină însă, „Apocalipsa” se referă la evenimente de ordin major cu conotație teologică și mai puțin de ordin fizic, care sunt colaterale. Pentru amărâții care au supraviețuit acelui nemaivăzut tsunami din Pacific, s-a petrecut în mod cert o catastrofă, dar nu o Apocalipsă (în sens teologic), pentru familiile din Haiti care au trăit recentul cutremur devastator, asemenea.

În mod evident, catastrofe s-au petrecut și se vor mai întâmpla – oricând Pământul poate fi lovit de un asteroid care să producă pagube greu de evaluat. Dar asta nu înseamnă că are legătură cu obligatorie cu scrierile biblice sau cu cele mayașe.

Atunci când se mai apucă și fundamentaliștii ortodocși să-și altoiască fobia vizavi de pașapoartele cu cipuri pe scrierile legate de 2012, nebunia ia proporții de un umor cosmic. Nu cred că are cineva habar despre cum va arăta adevărata Apocalipsă, dar, în mod clar, apocalipsele second-hand sunt de tot râsul-plânsul…

Marius VASILEANU

Categorii
Cultura

Evenimentul ecumenic al anului: Papa vizitează Anglia

Evenimentul ecumenic al anului: Papa vizitează Anglia

Cel mai însemnat eveniment creștin al anului 2010 începe astăzi prin vizita Papei în Marea Britanie, care se va desfășura între 16 și 19 septembrie. Este prima vizită oficială de stat a unui papă în această țară după 500 de ani de la ruptura lui Henric al VIII-lea de Roma. Aceasta dovedește încă o dată că, cel puțin la nivelul diplomației religioase, actualul Papă continuă politica lui Ioan Paul al II-lea.

Papa, în vizită în Marea Britanie

Momentele principale ale vizitei vor fi întâlnirea cu liderii politici, cu primatul anglican, Arhiepiscopul de Canterbury, Rowan Williams, cu liderii religioși locali, cu credincioșii. Dar este o cutumă ca în astfel de prilejuri Papa să se întâlnească și cu reprezentanți ai societății civile, ai lumii academice, culturale și ai mediului de afaceri, ai corpului diplomatic.

Chiar în prima zi Papa se va întâlni cu regina Angliei. Se poate observa că aceste vizite au mai multe dimensiuni: pastorală, ecumenică, politică, socială și culturală. Chiar dacă beatificările sunt rezervate îndeobște bisericilor locale, cu acest prilej va fi beatificat cardinalul John Henry Newman, ca semn „de apreciere, de interes și importanță pe care Papa îl atribuie acestei figuri”, arată purtătorul de cuvânt al Vaticanului, părintele Federico Lombardi.

Discutarea pe șleau a problemelor dintre catolici și anglicani este cu siguranță una dintre prioritățile existente pe lista de discuție a reprezentanților celor două Biserici. Căci „există dificultăți istorice și actuale” în raporturile dintre anglicani și catolici, a declarat monseniorul Kurt Koch, președintele Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unității Creștinilor.

De pildă, Vaticanul a punctat iarăși în luna iulie 2010 faptul că Biserica Catolică respinge orice tentativă de a hirotoni femeile – act considerat „o infracțiune gravă împotriva credinței” și care conduce inevitabil la excomunicare. Or, Biserica Anglicană permite hirotonia preoților femei, iar problema femeilor-episcop este încă dezbătută. Organizațiile laice se implică la rândul lor: Asociația pentru Hirotonia Femeilor Catolice a lansat din 30 august o campanie de patru săptămâni prin afișarea pe un număr de 15 autobuze a unor mesaje prin care se va cere Papei să accepte hirotonia femeilor. Desigur că autobuzele vor călători prin Londra exact în timpul vizitei Înaltului Pontif…

Pe de altă parte, reprezentanții Bisericii Anglicane și cei ai catolicismului englez au făcut declarații binevoitoare, încercând să treacă peste asperitățile dintre cele două confesiuni. Arhiepiscopul catolic Vincent Nichols, al Arhidiecezei de Westminster, președintele Conferinței Episcopale din Anglia și Țara Galilor, a spus pentru Radio Vatican: „Motto-ul vizitei – «cor ad cor loquitur» (inima vorbește inimii) – ne spune că limbajul inimii este și limba imaginilor, mai mult a momentelor decât a argumentelor.

Vizita va fi marcată de numeroase momente «iconice», de momente simbolice care se vor adresa direct inimii. Sfântul Părinte are capacitatea de a vorbi într-un mod foarte personal și atractiv. Papa știe să vorbească inimii omului prin noblețea imaginilor și a cuvintelor”.

Nimeni nu așteaptă minuni de la această călătorie, mai ales că hirotonia femeilor este considerată de mulți anglicani un bun câștigat. Dar vizita va contribui cu siguranță la continuarea dialogului deschis dintre cele două Biserici.

Marius VASILEANU

Categorii
Cultura

Slujire pentru surzi

Slujire pentru surzi

Biserica Ortodoxă Română (BOR) face pași semnificativi pentru apropierea de credincioșii defavorizați, oricare ar fi categoriile acestora – de la copii abandonați și prostituate până la confrații noștri cu dizabilități. În anul acesta universitar (2010-1011) va fi inaugurat un program de studii postuniversitare (master) la Facultatea de Teologie din Pitești, pentru formarea interpreților autorizați în limbajul mimico-gestual.

Cursul este intitulat „Teologie – Misiune și slujire prin limbajul mimico-gestual” și este organizat cu binecuvântarea Preasfințitului Calinic, Episcopul Argeșului și Muscelului. La finalul celor patru semestre participanții vor avea o diplomă de specialitate în limbaj mimico-gestual. Un număr de 12 locuri vor fi fără taxă.

A transmite celor care nu vorbesc cuvântul Domnului doar prin semne, a te face înțeles când vorbești despre credință de către cei care nu aud sau nu văd – iată o adevărată provocare pentru un preot cu vocație. Exprimarea prin gesturi nu este deloc facilă, te obosește, durează mai mult decât exprimarea verbală. A te spovedi prin gesturi este o chestiune surprinzătoare pentru un om fără astfel de probleme.

De mai mulți ani acest lucru este posibil și în România, căci există câțiva preoți cu suflet mare care au luat această cruce. Părintele Constantin Onu de la Facultatea de Teologie din Pitești este primul care a ținut în BOR o slujbă în limbaj mimico-gestual încă din anul 1996. Deja și-a făcut ucenici, căci există câteva zeci de preoți care se exprimă prin semne în mai multe orașe din România: Oradea, Sibiu, Iași, Constanța, Alba Iulia, București și, desigur, Pitești.

În puzderia de facultăți și seminarii teologice apărute după 1989, spre cinstea lor, preoții din Pitești și-au găsit astfel un „culoar” unic în țară. Încă din 1996 preotul Constantin Onu a reușit să înființeze un departament special pentru preoții care doreau să slujească celor cu deficiențe de auz.

Puțină lume știe că și în Capitală există un lăcaș pentru surzi: Biserica „Sf. Elefterie Vechi”. Dar prima slujbă s-a ținut în anul 2003 la Mănăstirea „Radu Vodă”. La Biserica „Sf. Elefterie Vechi” slujește pr. Victor Preoteasa. Acesta a învățat grație profesorilor din Pitești limbajul semnelor. A devenit preotul comunității surzilor din București. Dar nu este singurul. Pr. Cosmin Costache slujește, de asemenea, la Biserica Udricani din București, pentru cei care nu aud. Tot el predă religie prin limbajul mimico-gestual la Școala Specială pentru deficienți de auz nr. 2 din Drumul Taberei.

A te exprima în acest mod și a te face înțeles de aproapele tău este una dintre minunile discrete ale lumii. Se dovedește astfel că mulți dintre noi, cei cu urechile normale,  suntem mai departe de viața creștină decât surzii.

Marius VASILEANU

Categorii
Cultura

Cioran și fascinația nebuniei

Cioran și fascinația nebuniei

După Eminescu, omul din scrisori, Dan C. Mihăilescu continuă proiectul său de investigare a autenticității marilor scriitori, convins că numai în scrisori aceștia nu au inventat nimic și deci doar aici ei pot fi regăsiți așa cum au fost, disperați, însângerați sau, dimpotrivă, stângaci până la a fi caraghioși.

Cioran a avut geniul corespondenței și, așa cum spune criticul și istoricul literar, epistolele, cartolinele, plicurile lipite nervos, duios sau tandru i-au ocupat lui Cioran  aproape fiecare fiecare dimineață timp de jumătate de veac.

A primit și a trimis scrisori atât oamenilor simpli, cât și personalităților. Poate aici s-au strâns tot geniul său, nestăpânirea și rafinamentul, până la urmă, marea ispită a nebuniei care nu este altceva decât de-a te deosebi de ceilalți.

Cercetarea lui Dan C. Mihăilescu este suplă, densă, evitând lăbărțările și comentariile de prisos. Avem un Cioran comprimat ca într-o pastilă, ceea ce autorului, care detesta mulțimea de cuvinte, i-ar fi plăcut enorm, mai ales că a mărturisit cu un anumit prilej.

Adevărul despre un autor e de căutat mai degrabă în corespondența  decât în opera sa. Acesta este și motoul unei cărți bijuterie apărute, ca și precedenta de aceeași factură, la Humanitas.

Dan STANCA

Categorii
Cultura

A doua viață a Zoei Dumitrescu Bușulenga

A doua viață a Zoei Dumitrescu Bușulenga

De câțiva ani la Putna au loc colocviile Zoe Dumitrescu Bușulenga, unde participă o categorie aparte de cărturari și scriitori, oameni atrași de spiritualitate, pentru care lumea este cosmos, și nu hazna, iar omul, o minune a Domnului, și nu un robot.

Și anul acesta, la sfârșitul lunii august, a avut loc o asemenea întâlnire, sub o titulatură generoasă, „Fertilitatea mitului”.

Dintre cei prezenți i-aș aminti pe Dan Hăulică, Alexandru Zub, Sorin Lavric, Teodora Stanciu, Adrian Alui Gheorghe, Casian Maria Spiridon. Din punctul de vedere al relativismului dizolvant, asemenea discuții și întâlniri nu prezintă importanță.

Dar generației mele, a celor care au trecut de 50 de ani și  care au crescut în cultul lui Eminescu  și al romantismului cu toate ramificațiile sale artistic intelectuale, îi arată că duhul nu s-a osificat și suflă acolo unde vrea.

Zoe Dumitrescu Bușulenga a fost un cărturar eminent, care s-a implicat abitir în viața cetății, tocmai într-o perioadă nefericită. A scris și a citit enorm, a ajutat mulți tineri, a condus un institut de anvergura celui de Teorie și Istorie Literară.

A crezut în libertatea prin cultură chiar și în condiții vitrege, așa cum erau impuse de regimul comunist. A plătit însă Cezarului un bir greu. Este  vestită în sens negativ comparația pe care a făcut-o între epoca lui Ceaușescu și cea a lui Pericle.

Nu a fost singura care a semnat asemenea gafe. O ieșire ca aceasta te poate descalifica pe veci, mai ales dacă are rezonanțe bombastice. Nu-mi dau seama cât din sufletul distinsei profesoare chiar a crezut în enormitatea afirmației.

Dar mai contează asta acum? Colocviile pe care duhovnicește le patronează și care parțial o și evocă dovedesc că, în timp, omul, oricât a greșit, până la urmă se mântuiește. De aceea, vorbind despre personalitatea ei, avem în vedere faptul capital, acela al tunderii în monahism cu patru ani înainte de moarte.

S-a stins tot acum patru ani, în 2006, la 86 de ani, ducând cu ea nădejdea în veșnicie. Aceasta, de altminteri, reprezintă și adevărata ei renaștere.

Ironia face ca un profesor universitar care o viață a scris despre Renaștere și a fost atașat de valorile umanismului cultural laic, în finalul vieții, să cunoască veritabila resurecție în sens creștin.

Cine spune acum Zoe Dumitrescu Bușulenga spune maica Benedicta. Este ca o revanșă asupra tuturor tomurilor și a cuvântărilor oficiale. Surâsul morții înnobilează masca scriitorului.

Dan STANCA

Categorii
Sport

Dinamo și Steaua execută ordinele lui Ceaușescu!

Dinamo și Steaua execută ordinele lui Ceaușescu!

Cu ani în urmă, Nicolae Ceaușescu a ordonat ca sporturile de echipă să fie marginalizate pentru a fi favorizate cele individuale. CS Dinamo și CSA Steaua țin acum cont de sfaturile defunctului.

VEDETĂ. Viorel Mazilu, ultimul mohican al Stelei, fosta campioană la handbal masculin

Nu era doar un zvon: înainte de 1989, Nicolae Ceaușescu ordonase ca sportul românesc să se concentreze pe probele individuale, nu pe cele pe echipe. Logica era simplă. Nu mai era nevoie să „hrănești” 20-25 de guri, câte ar fi într-o echipă (handbal, volei, baschet, rugby etc.), pentru a obține o medalie mondială sau olimpică, ci numai două-trei (sportiv, antrenor, eventual medic) pentru a avea aceeași finalitate, adică obținerea unei medalii.

La vremea respectivă, ordinele s-au executat și așa au ajuns handbalul, baschetul, voleiul, rugby-ul sau hocheiul ca, din discipline de frunte, care aduceau titluri mondiale sau europene (ce puțini știu că românii au în palmares, la volei, mai multe Cupe ale Campionilor Europeni, competiția care a precedat Liga Campionilor!), să devină niște sporturi anonime, care și acum se zbat  măcar pentru o calificare la un turneu final… Din păcate, tactica lui Ceaușescu a făcut prozeliți. Clubul Sportiv (CS) Dinamo și Clubul Sportiv al Armatei (CSA) Steaua, adică cele mai importante grupări sportive din România timp de mai bine de 50 de ani, au decis în ultimul timp să treacă pe linie moartă sporturile de echipă pentru a favoriza disciplinele individuale.

Așa se face că, din grupări care în anii precedenți se băteau la titlu la aproape toate sporturile de echipă, „granzii” Capitalei au ajuns acum în anonimat.

CS Dinamo a retrogradat!

Ceea ce părea de domeniul imposibilului în baschetul românesc s-a întâmplat în această vară: echipa de baschet masculin a CS Dinamo a retrogradat! Echipa alb-roșie are în palmares nu mai puțin de 22 de titluri de campioană națională, dar asta nu a contat pentru actualii conducători ai clubului din Ștefan cel Mare, în frunte cu Elisabeta Lipă!

„După unii înseamnă o tragedie că a retrogradat echipa de baschet de la Dinamo. Se spune că are tradiție, că a fost campioană. Au trecut anii, au trecut acele vremuri, indiferent cât suntem noi de Dinamo”, a declarat Elisabeta Lipă, stârnind mânia foștilor mari baschetbaliști dinamoviști.

„Era previzibilă această retrogradare din cauza modului în care conducerea clubului a înțeles să se ocupe de secția de baschet. Cred că mai bine desființau echipa înaintea acestui sezon decât să-i pună pe acești jucători într-o asemenea situație”, acuză Alexandru Vinereanu, care a petrecut peste 25 de ani la Dinamo ca jucător și antrenor.

La CS Dinamo însă eșecurile nu au atins numai secția de baschet, ci și pe cea de handbal masculin. Și aici avem de-a face cu o mare glorie a sportului românesc, sportul cu mingea mică ducând în Ștefan cel Mare 16 titluri naționale, dar și Cupa Campionilor Europeni (Liga Campionilor de azi) în 1965! Istoria nu a impresionat-o pe doamna Lipă, așa că Dinamo București a fost trimisă „la export” în această vară, devenind Dinamo Brașov!

Din cauza lipsei banilor, fosta campioană a Europei a terminat sezonul trecut pe penultimul loc al clasamentului și a fost la un pas de desființare. Unii au considerat că mutarea echipei la Brașov va salva handbalul dinamovist, numai că atât timp cât Dinamo București a devenit Dinamo Municipal Brașov și joacă sub Tâmpa, e clar că gruparea din Ștefan cel Mare nu mai are echipă de handbal, iar istoria a fost aruncată la coșul de gunoi!
Nici rugby-ul dinamovist nu respiră prea bine.

Echipa care a cucerit o dată Cupa Campionilor Europeni și de 16 ori campionatul României a înregistrat recent cel mai usturător eșec din istoria participărilor sale interne, pierzând cu 0-64 meciul de la Baia Mare! De aici și până la alte înfrângeri de neacceptat pentru fostele mari glorii (3-47 cu Farul, 7-37 cu Steaua etc.) nu a mai fost decât un pas, iar tinerii rugbyști dinamoviști de azi nu mai pot decât să se gândească cu nostalgie la zilele când echipa lupta pentru titlu.

Steaua, prin Purgatoriu

CSA Steaua a trecut deja prin situația actuală a dinamoviștilor. Cu câțiva ani în urmă, echipa de baschet masculin (cu numai un titlu mai puțin decât Dinamo, 21) a retrogradat și a avut nevoie de mai multe sezoane pentru a reveni în elită. Seliștii au fost ai nimănui, au jucat pe unde au apucat, iar umilința a fost maximă, pentru că la vremea respectivă era vorba de prima mare echipă de acest gen care ajungea în eșaloanele inferioare.

DEZILUZIE. Baschetul dinamovist a suferit umilința maximă.

Iar situația a fost identică la volei masculin, acolo unde fosta dublă finalistă a Cupei Campionilor Europeni, plus de patru ori câștigătoare a Cupei Cupelor, devenise o grupare de pluton, fericită dacă evita retrogradarea…
Din păcate, în acest an situația s-a repetat la handbal masculin. Sponsorul echipei și-a retras sprijinul, iar lotul a fost decimat, doar 2-3 dintre foștii titulari rămânând să mai apere culorile roșu-albastre! Consecința e logică: din candidată la titlu, Steaua ar fi acum mulțumită să se salveze de la retrogradare!

Unul dintre cei care au adus glorie clubului, Radu Voina, acuză actuala stare a lucrurilor: „Ce s-a întâmplat este de neacceptat. În ultimii trei ani s-a făcut o jucărie din acest brand Steaua, care nu e de ieri, de alaltăieri, e de 60 de ani, e a atâtor generații de handbaliști. Unii sunt în neființă și, probabil, de acolo de unde sunt se răscolesc pentru că cineva s-a jucat cu acest brand și după trei ani l-a lăsat să moară, cu patru jucători și juniori, ceea ce este de neacceptat”. În treacăt fie spus, dacă putem zice așa, Steaua are 28 de titluri naționale la handbal (record), plus două Cupe ale Campionilor

Europeni și alte două finale jucate!

La Dinamo și Steaua au apus vremurile în care echipele aduceau glorie. Acum la modă sunt sporturile individuale sau în „echipe mici” (canotaj, kaiac-canoe ș.a.m.d.), mai ieftine la medalii și mai ușor de strunit. Așa cum a vrut Ceaușescu.

Tudor Florin MIHALACHE

Categorii
Escală în alte lumi

De ce Al-Qaeda este încă importantă

De ce Al-Qaeda este încă importantă

VÂRF. Atentatul de la World Trade Center, apogeul terorismului

Bin Laden și rețeaua sa inspiră noi generații de extremiști din întreaga lume.

Directorul CIA, Leon Panetta, declara recent că Al-Qaeda nu mai dispune decât de 50 până la 100 de oameni în Afganistan.

Acest număr sugerează că rețeaua lui Bin Laden nu mai reprezintă o amenințare. Dar Al-Qaeda a fost întotdeauna o organizație mică, având doar 200 de membri când au fost comise atacurile antiamericane de la 11 septembrie 2001.

Ceea ce îngrijorează este nu dimensiunea organizației, ci ușurința cu care modelul poate fi replicat în orice parte a lumii. Acest fapt a fost avut în vedere de Osama bin Laden încă de la crearea rețelei, pentru care s-a folosit de baza de date cu voluntarii străini din războiul împotriva sovieticilor.

Al-Qaeda a fost concepută ca o grupare de elită, care antrenează, instruiește și ajută alte organizații mai importante din punct de vedere militar, principalii beneficiari fiind talibanii, ale căror efective sunt estimate la cel puțin 25.000 de oameni.

Bin Laden și Al-Qaeda au căpătat o dimensiune aproape mitologică, fascinând adolescenți și copii din rândul cărora se recrutează noua generație de extremiști islamici.

Palmaresul recent al rețelei include atacuri care dovedesc infiltrarea în armată și servicii secrete, cum ar fi cel de la baza militară Fort Hood din Texas sau atentatul sinucigaș soldat cu moartea a șapte agenți CIA dintr-o bază secretă din apropiere de Khost, comis de un agent dublu iordanian.

Dana HĂDĂREANU

Categorii
La zi

Nevoia de a fi credibil

Nevoia de a fi credibil

Pentru a grăbi reforma, premierul a considerat că dă bine la popor dacă renunță la câțiva miniștri foarte des criticați, inclusiv de către liderii partidelor din opoziție. A strâns din dinți și i-a convins pe Videanu și Berceanu, două nume grele în PDL, să accepte imediat ieșirea din Guvern pentru a salva partidul de la un răsunător faliment politic.

Opoziția nu are nicio alternativă de guvernare în măsură să convingă alegătorii

Emil Boc a ales această soluție, logică după părerea lui, și pentru a stopa tensiunile din partid întreținute de junimiștii pedeliști, sătui de acuzațiile aduse la adresa unor politicieni abonați permanent la fotoliul de înalt demnitar. Premierul se laudă că a acționat cu responsabilitate, ca un adevărat democrat-liberal, neputând însă să probeze că remanierea poate să fie soluția îmbunătățirii situației din țară.

Pentru că ceea ce se întâmplă acum în societatea românească, indiferent că ne referim acum la segmentul economic, politic sau social, este departe de așteptările populației, care simte cum se insinuează un mod de acțiune lipsit de responsabilitate. Se știe că o asemenea manieră de a acționa, unde interesele de partid se iau la întrecere, a dezvoltat întotdeauna mecanismul minciunii, corupției, lașității și perversității.

Atât timp cât Guvernul se împacă frecvent cu mediocritatea, este practic imposibil ca perspectiva clădită pe incertitudini să aducă modificări radicale în viața cetățeanului de rând. Analizați starea națiunii și veți afla în ce mod a înțeles acest Guvern să lucreze pentru popor și ce lucrători are pentru ducerea la capăt a reformelor structurale angajate pe parcursul mandatului. Puneți apoi cap la cap greșelile manageriale din ultimele luni, nenumărate și de neacceptat, și veți constata slaba pregătire a celor acreditați politic să ia decizii într-o perioadă de recesiune maximă.

Actorii-cheie au ieșit la suprafață. Cabinetul lui Boc și-a dat doctoratul în degradare într-o perioadă scurtă. Nu criza este de vină, ci neputința de a opera sistemul etatist moștenit de la liberali și pesediști. Nimeni nu i-a împiedicat pe pedeliști să reformeze instituțiile statului înainte ca în România să se instaleze criza. Era un pas înainte dacă același premier avea curajul să scoată birocrația din instituțiile statului, fără să lase oamenii pe drumuri din lipsă de alternative.

A încercat doar să impună dominația sa de facto într-o perioadă când opoziția își lingea rănile, iar sindicatele nu mișcau în front. Reușita n-a adus nici un câștig câtă vreme economia s-a prăbușit, iar populația, în majoritate, a ajuns să înjure guvernanții pentru nivelul de trai batjocoritor. Dacă remanierea țintește doar perspectiva alegerilor viitoare, înseamnă că interesele PDL nu au nici o legătură cu latura social-economică.

Această așa-zisă înnoire  fără fond, dacă rămâne doar la acest stadiu, va parca definitiv partidul condus de Emil Boc în liziera clasei politice, existând riscul apariției unei rupturi interne aidoma pedeseriștilor de pe vremuri. Asaltul pur verbal al premierului, care nu avea  altceva de făcut decât să discute la Drobeta Turnu Severin cu reprezentanții administrațiilor locale pedeliste despre pregătirea partidului pentru alegerile viitoare, depășește cu mult puterea de înțelegere a omului normal.

Țara este în fierbere, sindicatele din învățământ amenință, iar miniștrii se prind în horă de dragul unui candidat pedelist care vrea să fie ales primar. Faza simulacrului democrat-liberal începe să deranjeze atât timp cât problemele de fond ale societății românești au o rezolvare superficială, factorul social fiind trecut în coada listei.

Politica de control național, în capcana căreia a căzut și partidul de guvernământ, nu este un bine făcut societății, ci o favoare pentru o formațiune politică dispusă să facă compromisuri de tot felul. PSD a pierdut bătălii și pentru că s-a substituit statului. La fel și PNL, care a căzut de pe afiș din același motiv. PDL se pare că nu a înțeles nici astăzi că poate să-și rupă gâtul dacă stă cu fața la Cotroceni și cu spatele la popor. Disponibilizarea unor baroni precum Berceanu sau Videanu nu salvează Guvernul câtă vreme simulacrul de reformă radicalizează populația.

Premierul nu trebuie să se teamă de o posibilă moțiune de cenzură a opoziției, nici de amenințările liderilor de sindicat, care anunță demonstrații de stradă, ci doar de elevii din școlile insalubre, de sanitarii din spitalele degradate, de depopularea satelor, eventual, de nesiguranța cetățeanului rămas fără cel mai important capital locul de muncă.

Eliade BĂLAN

Categorii
La zi

O căpușă pe trupul Poștei Române – SOLUȚIA „PARASHUTE”

O căpușă pe trupul Poștei Române – SOLUȚIA „PARASHUTE”

Cu ce să fi greșit ministrul Comunicațiilor și Societății Informaționale Gabriel Sandu ca să-l determine pe premier să-l remanieze? Este vorba de un minister fără convulsiile de la Finanțe, Muncă sau Transporturi. Să vedeți de unde i se trage ministrului Comunicațiilor: de la Poștă. Ați citit bine: POȘTĂ.

Christian Brandstetter, "creierul" afacerii

După ce s-a lansat pe piață acuza că Poșta este râvnită de un mogul – s-au câștigat și alegeri cu acest slogan –, Gabriel Sandu a fost chemat la partid:
– Îi cunoști pe domnii Brandstetter și Drăgoiu?
– Nu.
– Nu contează. Cu acești domni Poșta va înființa două societăți de asigurări – i s-a spus.
– Și cum vom motiva?
– Relansarea economică a Poștei.

Trebuie să recunoaștem că la ceea ce veți citi mai la vale s-a găsit o acoperire genială: relansarea economică a unui organism pe trupul căruia urmează să se lipească o căpușă cu gir de partid. Fostul ministru Gabriel Sandu a înghițit-o cu noduri.

Lucrarea s-a elaborat cu greutate, pentru că domnii Brandstetter și Drăgoiu aveau promisiuni de la partid că avantajele vor fi pentru partea „germană” (domnul Christian Brandstetter este cetățean austriac, a lucrat sau mai lucrează pentru Wiener Staedtische, dar, mai nou, a găsit un partener pentru Poșta Română).

Așa a început să prindă viață un Memorandum cu argumente pentru înființarea unei societăți de asigurări cu participația Poștei Române și HDI Gerling International Holding AG din Hanovra (HGINT). Din documentul elaborat de cele două părți, în română și germană, și care urmează să fie aprobat de prim-ministrul Emil Boc reiese că este vorba de un „parteneriat” pe termen lung (25 de ani) între Poșta Română și HGINT la constituirea „în interes reciproc” a unor societăți comerciale de asigurări, cărora le-au mai zis și „societăți în comun”.

Acestea ar urma să poarte numele „SC Poșta Română Asigurări de Viață SA” și „SC Poșta Română Asigurări SA” (49% Poșta Română și 51% HGINT).
Intenții mărețe: în afară de obișnuitele produse de asigurare – de viață, RCA, CASCO, de clădiri și bunuri, accidente –, „societatea în comun” ar urma să aibă și produse financiare – asigurări de credite, produse de economii.

Suveicile BRARO

Încă din preambul, invocându-se „atingerea scopului prezentului acord”, Poșta Română acceptă concentrarea know-how-ului în mâinile HGINT și – surpriză! – firmei BRARO II H. Poșta Română și HGINT vor participa la constituirea și dezvoltarea societăților în comun – aici fiți atenți cum mai este strecurată o căpușă – „cu implicarea BRARO International Insurance Holding SRL”.

De unde până unde acest BRARO? Îi aparține lui Christian Brandstetter. Dar unde apare domnul Drăgoiu Paul Constantin? Investitorul austriac, gândindu-se probabil la parteneriatul pe termen lung, a înființat în România, în urmă cu mai bine de un an, mai multe BRARO.

SRL-ul de la apartamentul 16 ar urma să preia 8% din companiile de asigurare

Firma trecută la capitolul 2 prin formula „cu participarea” BRARO International Insurance Holding SRL, înregistrată în România în apartamentul 6 din Bd. Mircea Vodă 34, București, îi are ca acționari pe BRARO Investment Company SRL (Mircea Vodă 34, ap. 8, administrator Drăgoiu Paul Cristian; asociat – „Simplicius Establishment”, o căsuță poștală din Liechtenstein, probabil tot a lui Brandstetter) și BRARO Management&Consulting (tot Mircea Vodă 34, dar ap. 21).

Peste tot, acționar Brandstetter. Asemenea încrengături de firme (unii le zic “bârligături”) sunt folosite acolo unde se intenționează plimbarea fondurilor până li se pierde urma. Iar în înțelegerea cu Poșta Română, pe BRARO o întâlnim doar acolo unde este vorba de cotele de profit.

Poșta Română, numai obligații

Acum să vă țineți bine: participația Poștei Române la drepturile de vot în Adunarea Generală a fiecărei societăți în comun este de 1%, iar a HGINT – de 99%, în contradicție cu participația fiecărui acționar. În mod normal, Poștei Române ar trebui să-i revină cel puțin 49%.

Poșta se obligă să îndeplinească toate formalitățile pentru folosirea denumirii Poșta Română, dar și a emblemei cu marca „Poșta Română”. O garanție că afacerea se face cu girul unei firme de încredere în rândul românilor. Succesul noii afaceri îl constituie brandul „Poșta Română”.

De aceea, se insistă în contract pe faptul că noua organizație trebuie, „în mod vizibil”, percepută ca parteneră de afaceri cu Poșta Română, practic, cu statul român.

Să vedem în ce constă capitalizarea societăților în comun. HGINT se angajează să pună la bătaie capitaluri adiționale de câte 12 milioane euro. Deși este o sumă derizorie pentru două megasocietăți de asigurări, cum credeți că vor sosi banii? În opt exerciții financiare, adică opt ani.

Gabriel Sandu, fostul ministru al Comunicațiiilor și Societății Informaționale

Mai pe șleau, se va lucra cu „materialul clientului”, adică pe banii primilor asigurați, pentru că infrastructura o pune Poșta la bătaie. Banii trebuie însă returnați, ba chiar cu dobândă. Ce „investește” HGINT scoate întreit. Deci va fi în câștig. Risc doar pentru Poștă. Oricum, cele 12 milioane de euro nu acoperă infrastructura de sute de milioane de euro a Poștei.

Practic, activitatea de asigurări pentru cele două societăți va fi preluată de angajații Poștei Române, care vor avea și calitatea de „agenți de asigurări”. Prevederile contractului sunt mai mult decât clare: „Întregul colectiv de muncă al Poștei Române este pus la dispoziția societăților în comun”.

Mai mult, Poșta Română se angajează să asigure condiții pentru activitatea de asigurări chiar și în cele mai îndepărtate agenții sau puncte de lucru din mediul rural. Toți poștașii, toți funcționarii vor lucra pentru HGINT. Poștașii când vor duce pensia vor insista și pentru o asigurare de viață – „produsul” născut în laboratoarele PDL. Pensionarii vor fi primele ținte: când li se va plăti pensia li se va băga pe gât și o poliță.

Din capul locului se recunoaște că se vor folosi TOATE canalele de distribuție ale Poștei, inclusiv poziția sa pe piață, pentru a fi vândute noile produse de asigurare. Adică toată infrastructura Poștei, tot personalul ei, ba și partenerii. Poștei îi revin și 49% din costurile inițiale de lansare, obținerea autorizației de funcționare, pregătirea activității.
O dată cu obținerea autorizației de funcționare pentru cele două societăți în comun, angajaților Poștei le este interzis să mai distribuie alte produse de asigurări.

Și este ceva, dacă ne gândim că, numai pentru clientela ING, Poșta Română a pus la dispoziție 580 de subunități poștale. Multe companii de asigurări își doresc colaborarea cu Poșta Română – atât pentru asigurarea parcului auto, a salariaților, cât și pentru vinderea de polițe la ghișeele sale. În noul contract, Poșta Română se obligă să transfere polițele de asigurări pentru toate bunurile – parcul auto, bunuri mobile și imobile – la noile societăți în comun. Să nu se uite că Poșta plătește polițe de asigurări de viață pentru circa 35.000 de salariați.

Le plătește din bani publici, la fel ca la răscumpărarea acțiunilor către HGINT. Când vine sorocul răscumpărărilor, Poșta plătește tot din bani publici.

Ca să fie asigurat succesul afacerii, Poșta Română, la îndemnul domnului Brandstetter, va încuraja proprii angajați și familiile acestora să încheie contracte de asigurare cu societățile în comun.

Suportul Guvernului

Acordul de cooperare are un capitol (1.11) care se numește chiar așa: „Suportul Guvernului român”. Bănuim că domnul Brandstetter a purtat ceva discuții la Guvern, de vreme ce și-a permis să-i traseze sarcini: „Preia răspunderea pentru luarea oricăror măsuri care sunt necesare sau oportune pentru implementarea prezentului acord prin Poșta Română”. Anexa 4 la contract chiar poartă denumirea de „Scrisoare angajament”.

Nici un guvern de acum înainte nu va putea să rezilieze un asemenea contract înrobitor. Cu atâtea obligații pentru Poșta Română, nu este exclus ca visul domnului Brandstetter să se îndeplinească: noile societăți în comun să obțină, în primii cinci ani, un loc în Top 10 al societăților de asigurări.

Compania Națională Poșta Română SA este societate comercială cu capital majoritar de stat. Statul român, reprezentat de MCSI, deține 74,0946%, iar Fondul Proprietatea – 25,00514%. 25% este o participație importantă. Fondul Proprietatea n-a fost informat de intenția Guvernului Boc de a înființa propria societate de asigurări, în schimb, partidul domnului Boc, da. În plus, în actualul obiect de activitate al Poștei Române, în statutul său nu este prevăzută înființarea unor asemenea societăți, ci activități conforme cu specificul său.

Soluția „Parashute”

Sunt sigur, stimați cititori, că cei mai mulți dintre dumnevoastră n-ați auzit de soluția „Parashute”. O găselniță a noii inginerii financiare: în cazul în care afacerea nu s-ar face în timp util, produsele de asigurare vor fi distribuite unui asigurător numit de HGINT, „fără ca în cadrul procesului de numire să fie implicată și Poșta Română” (soluția „Parashute”). Condiția este ca până în luna mai 2011 să fie înființată cel puțin o societate în comun, altfel înțelegerea se va limita la prestarea de servicii de intermediere de asigurări pentru un grup german neintrat pe piața românească – Talanx –, HGINT fiind o subsidirară a acestuia.

Pe neobservate, societățile de asigurări din România se vor trezi cu un HGINT intrat pe ușa din dos, care va avea acces la baza de date a Poștei, deci își va recruta clienții cu ușurință și va desființa concurența liberă cu ceilalți actori de pe piața asigurărilor. Poșta va oferi clienți „pe tavă”. Practic, un monopol.

Cum va fi „privatizată” Poșta Română

Cât timp vor funcționa societățile Brandstetter-Poșta Română, HGINT are pretenția la echivalarea mijloacelor financiare, partea română garantând toate tranzacțiile. Tot Poșta va fi obligată să plătească integral, în 30 de zile, 49% din suma calculată de HGINT că ar fi cheltuit-o.

Lovitura de teatru vine la capitolul 2.4.1: „HGINT se obligă să cesioneze Poștei Române acțiuni care reprezintă o participație de 40% din capitalul social al fiecărei societăți în comun, iar Poșta Română se obligă să cumpere și să preia de la HGINT acțiuni care reprezintă o participație de 40% din capitalul social al fiecărei societăți în comun”. Mai pe șleau, dacă Poșta Română nu va avea bani să cumpere, va fi înghițită pe nemestecate de HGINT.

La cât de înglodată în datorii este Poșta, n-are de unde plăti și va fi luată pe nimic. Și cum să nu fie falită, dacă are până și un serviciu care se numește „Info politics”? Poate va fi transferat la noile societăți în comun.

Ați observat, desigur, că au dispărut 9 procente din capitalul social. Opt dintre acestea vor fi concesionate enigmaticului BRARO II H, din Bd. Mircea Vodă 34, cel cu „implicarea”.

Poșta Română va mai avea un hop în al patrulea an de conviețuire cu HGINT. Va prelua (contra cost, evident) de la BRARO participația de 8%. HGINT își va asigura pe deplin drepturile și creanțele care-i aparțin, iar ca să fie sigură că Poșta își va îndeplini obligațiile, aceasta se angajează să „acorde și să constituie în favoarea HGINT garanții reale mobiliare de rang I asupra tuturor acțiunilor deținute în cadrul societăților în comun, la valoarea prețului de cumpărare plus 20%”.

Tot Poșta Română se obligă să cesioneze în contul plății către HGINT drepturile și pretențiile în legătură cu acțiunile Poștei deținute de societățile în comun, precum și pretențiile în legătură cu contractul de parteneriat. În caz de reziliere, Poșta este obligată să preia acțiunile celuilalt la cel mult 80% din valoare.

HGINT câștigă pe toate planurile. Așadar, Poșta Română, obligată la garanții imobiliare de rang I, n-are aproape nici un drept, suportă mai tot. Când se face o asociere se evaluează cu ce intră fiecare, cu ce patrimoniu participă asociații. Care este baza legală a lui 49%? Cum s-a evaluat?

Infrastructura Poștei va fi folosită, dar nu este trecută la capitalul social. Bunurile cu care participă Poșta ar trebui expertizate. În contract se vorbește de cota de profit (între 3 și 5%) din primele câștigate, dar și aceste infime procente vor fi cesionate de Poștă „în contul plății către HGINT”.

Poșta nu va primi nimic din cota de profit. În schimb, nu se specifică nimic dacă HGINT nu-și respectă obligațiile, neavând nici un risc. Poșta Română este cea care suportă pierderile. Din toate capitolele contractului se observă că Poșta este tratată cu un dușman, și nu ca un partener. HGINT își ia mereu măsuri de apărare. Cum s-ar zice, faci o afacere și celălalt suportă pierderea.

Unde-i logica? Dacă e pierdere, pierdem în comun, iar câștigul îl împărțim tot în comun. În schimb, Poșta plătește primele de performanță către angajații care lucrează și pentru cele două societăți în comun. Și tot Poșta asigură din resurse proprii (adică fonduri publice) nevoile de consiliere ale noilor clienți. Este vorba, în fond, de o preluare aproape gratuită.

Nu discutăm aici oportunitatea unor noi societăți de asigurări, în fond, se vor confrunta într-o piață liberă. HGINT este o firmă cunoscută în Germania, dar contractul ticluit în numele său este înrobitor pentru Poșta Română. Povestea cu banii investiți pe parcursul a opt ani, în vreme ce Poșta pune imediat toată infrastructura la dispoziție, stârnește îngrijorare. Cel mai câștigat va fi domnul Brandstetter, căruia Poșta îi va rambursa 8% numai pentru faptul că a tranzacționat afacerea.

Am putea conchide că „parașuta” plonjează unde trebuie și „acoperă” tot. Inclusiv afaceri de partid. Am studiat vreo sută de pagini de documente și n-am aflat cum acțiunea „Parashute” va relansa economic CN Poșta Română SA. Dacă tot greul cade pe Poștă, dacă afacerea este așa de profitabilă, te întrebi de ce n-o face singură. Iar dacă are nevoie de bani, s-ar putea împrumuta la banca proprie.

Petre Mihai BĂCANU