Categorii
Cultura

Dictatul de la Moscova

Dictatul de la Moscova

Pe 23 august 1939, Rusia comunistă și Germania  fascistă au semnat pactul de neagresiune între ele și protocolul adițional secret la el (intrate în istorie ca „Pactul Molotov-Ribbentrop”). Prin aceste documente Europa a fost împărțită în sfere de interese  germano-sovietice – baza  militaro-politică și juridică pentru dezlănțuirea celui de-al doilea  război mondial.

De aici a plecat tot răul. În al doilea plan se văd Stalin și Molotov, mulțumiți că au împărțit lumea

România a căzut în zona de interese a ambilor agresori. Pentru asigurarea militară și politică a prevederilor pactului fascisto-comunist din 23.08.1939, în perioada 11-27 iunie 1940, Rusia stalinistă a concentrat la frontiera sa cu România 38 de divizii de infanterie, inclusiv două motorizate, 6 divizii de cavalerie, 30 de regimente de artilerie și 4 divizioane de artilerie.

O hoardă de atac

Având această imensă hoardă  pregătită  pentru atac împotriva României, pe 26 și 27 iunie 1940, Rusia (alias URSS) înaintează României două note ultimative prin care cere guvernului român (prin amenințare cu război) înapoierea imediată și necondiționată a Basarabiei, cedarea Nordului Bucovinei și a ținutului Herța. La rândul său, Germania, prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940 și amenințarea cu distrugerea României și ștergerea ei ca stat de pe harta Europei, i-a cerut guvernului român înapoierea Nordului Ardealului Ungariei  și a Sudului Dobrogei Bulgariei – aliatele ei de atunci.

Amenințată din Est și din Sud-Vest cu război, România s-a văzut silită să primească condițiile ultimatumurilor nominalizate. Din trupul României au fost smulse 99,7 mii km pătrați (31,4%) din teritoriu și 6,8 milioane de locuitori (33,3 %) din populația țării.

Hăcuire metodică

Introducându-și armatele de ocupație în Basarabia, Nordul Bucovinei și Ținutul Herța, Rusia comunistă și sora ei mai mică Ucraina au început deznaționalizarea și sovietizarea forțată a acestor străvechi provincii românești. Pentru a reduce capacitatea de rezistență a românilor din aceste provincii, teritoriile respective au fost dezmembrate și anexate în mod arbitrar la diferite regiuni ale Ucrainei (Cernăuți, Vinița, Odesa etc.), iar din ce a mai rămas, plus rămășițele fostei RASSM (ciopârțită și ea  de către aceeași Ucraină hrăpăreață), pe 2 august 1940, fără acordul și contrar voinței populației autohtone, a fost creată RSSM, lipsită în mod nelegitim de ieșire la Dunăre, Marea Neagră și Munții Carpați.

În aceste teritorii au fost introduse cu forța ideologia și modul de viață comunisto-sovietic. În acest scop (la indicația Moscovei), pe 3 iulie 1940,  Biroul Politic al CP(b)U a aprobat structura comitetelor județene de partid  din RSSM, alcătuite din 52 de oameni, iar pe 4 iulie 1940, Sovietul Suprem al Ucrainei a confirmat componența comitetelor executive din Basarabia și Nordul Bucovinei. Din cei 75 de membri ai executivelor județene, 71 erau ruși și ucraineni și numai trei erau moldoveni (T. Constantinov, S. Zelenciuc și N. Salagor), dar nici aceștia nu erau originari din Basarabia.

Această echipă de proaspăt administratori ai Basarabiei și Nordului Bucovinei aveau o pregătire profesională deosebit de scăzută. Din 71 de secretari ai comitetelor raionale de partid, doar patru aveau studii superioare, iar 24 –  1-4 clase.

Asasini și ghilotinari

Acești mojici agramați și fanatizați până în măduva oaselor de către bolșevici, trimiși ai Moscovei și ai Kievului,  aveau misiunea de a instaura în Basarabia și Nordul Bucovinei regimul sovietic totalitar-comunist.

Mereu suplimentați de noi și noi torente de colonizatori de aceeași stofă, sosiți din întregul imperiu sovietic și implementați în toate sferele social-politice, economice, culturale și spirituale ale RSSM, conduși de guvernări comuniste ruso-ucrainene, străine și ostile intereselor naționale și parașutate tot de Moscova și Kiev pentru a promova aici interesele imperiale ruso-ucrainene, aceste imense cohorte de boseci, asasini, ghilotinari, temniceri, împopoțonați în hlamide de comisari, politruci, procurori, judecători, milițieni – toți cu revolvere la șold –, aveau misiunea să smulgă și să șteargă din Basarabia și din Nordul Bucovinei tot ce era românesc.

În acest scop, ei au confiscat și naționalizat mijloacele de producție, băncile, transportul etc., au naționalizat pământul, desproprietărind țăranii, transformându-i în sclavi ai colhozurilor și sovhozurilor; au instaurat regimul de teroare bolșevică; au exterminat și au distrus intelectualitatea, au desființat Mitropolia națională și legală a Basarabiei și în locul ei au instalat Mitropolia imperială rusească; toate bisericile și mănăstirile au fost supuse Patriarhiei Ruse, majoritatea lor au fost închise și transformate în cluburi, muzee, depozite, case pentru alienați și cârciumi; sute de preoți au fost executați,  torturați, întemnițați sau deportați, sute de mii de oameni au fost omorâți prin înfometare, au efectuat în repetate rânduri deportări masive a sute de mii de oameni, în fond, populație autohtonă – un adevărat genocid.

Deznaționalizare prin industrializare

O nouă etapă în deznaționalizarea republicii prin colonizarea ei cu străini o constituie anii ‘60-‘85, când aici începe dezvoltarea accelerată a industriei imperiale sovietice, ostilă intereselor economiei naționale. În această perioadă  aici se construiesc sute de mari fabrici și uzine parazitare ale complexului militar sovietic, pentru activitatea cărora în republică nu existau nici materie primă și nici piață de desfacere a producției.

Conducerea de atunci, în mod premeditat,  nu a luat măsurile necesare pentru a asigura aceste întreprinderi cu cadre de ingineri, tehnicieni și muncitori calificați din rândul populației autohtone. Aceasta le-a  permis  Moscovei și Kievului să trimită în republică puhoaie neîntrerupte  de asemenea „cadre”, Chișinăul fiind obligat să le ofere locuri  și condiții bune de muncă,  salarii grase și  apartamente peste rând, ca fiind „specialiști invitați”.

Guvernările comuniste și neocomuniste le-au acordat automat și nelegitim acestor venetici  și cetățenia RSSM, precum și titlul de „minorități naționale” și chiar de „națiuni”, egalându-i în drepturi cu populația autohtonă. Pe baza acestui fals, RSSM a fost „ridicată” în mod fraudulos la rangul de „imperiu polietnic” și „policultural”, de parcă românii („moldovenii”), acest pseudostat, cu acte fictive „în regulă”, ar fi cucerit și ar fi anexat cândva popoare cu tot cu teritoriu în hotarele sale.

Această afirmație comunistă și neocomunistă nu este decât o plăsmuire fariseică brejnevist-bodiulist-voronenistă pentru a lipsi acest colț de Țară Românească de adevăratul ei stăpân – Românii.
Amintim aici adversarilor noștri comuniști și neocomuniști, dar și tuturor celor cointeresați, că grupurile etnice (indiferent de mărimea lor) care s-au rupt de patria lor istorică și au trecut cu traiul pe teritoriul național al altui popor (altui stat) nu pot constitui acolo minorități naționale și, cu atât mai puțin, națiuni.

Ele constituie acolo diaspora respectivă și nu au dreptul la autodeterminare  și crearea unui stat național pe teritoriul statului-gazdă și nici nu sunt în drept să impună poporului-gazdă și să-și legifereze acolo limba și cultura.  Contrar acestui adevăr axiomatic universal recunoscut, comuniștii, neocomuniștii și „savanții” agramați (un fel de mancurți ai lui Rasul Gamzatov) echivalează în mod eronat diasporele cu minoritățile naționale și chiar cu națiunile. Prin aceasta, ei le atribuie românilor basarabeni păcatul de popor „cuceritor” și „anexator” de teritorii și popoare  străine în hotarele sale naționale – o huiduială   bădărănească inadmisibilă și condamnabilă.

Exoduri dramatice

Lipsită în  mod  artificial   și deliberativ de locuri de muncă, populația autohtonă  a fost silită să plece la lucru la așa-zisele construcții de șoc ale cincinalelor comuniste din imperiu:  construcția complexelor de automobile „Jiguli”  și „Kamaz”, a magistralei  „BAM” etc.

Prin această manevră de mișcare a maselor largi  de populație, sultanii de la Moscova și Kiev și-au creat în RSSM o uriașă coloană a 5-a, care, în anii de eliberare națională din Basarabia aclamau amenințător:  „Promîșlennosti nașa!”, „Mî pobedim!” („Industria e a noastră!”, „Noi vom învinge!”).

Pentru a-și fortifica dominația  și a-și asigura  confortul  în gestionarea economiei RSSM,  la indicația Moscovei, principalele ministere ale republicii au fost transformate în ministere unional-republicane (un fel de „Sovromugoli”, „Sovromles”, „Sovromstali”, «Sovromnefti”  etc. din România anilor postbelici).

Pustiul de după 1991

O dată cu desființarea URSS în 1991, toate întreprinderile complexului militar sovietic din economia RSSM au devenit inutile. Imensele cheltuieli bugetare de sute  și mii de miliarde de ruble, utilizate la construcția și înzestrarea lor cu utilaj tehnologic modern, s-au dovedit a fi zadarnice. Administrația acestor întreprinderi, cu acordul tacit al guvernării de atunci, a demontat acest utilaj și l-a transportat, în mod hoțesc, în țările de origine, în fond, Rusia și Ucraina.

Astfel, economia RSSM a retrogradat la nivelul anilor postbelici. În plus la toate acestea, ea s-a pomenit cu o imensă coloană a 5-a de ocupanți, cotropitori și colonizatori, cu o puternică armată imperială  de  ocupație, aflată și azi în mod nelegitim pe teritoriul ei. Cu ajutorul acestor forțe, Moscova și Kievul au dezmembrat RSSM și au retrogradat-o la nivelul tribal  medieval, creând aici triburile Transnistria, Găgăuzia și Bulgaria (alias Taraclia).

Folosindu-se de legislația defectuoasă agro-comunistă privind privatizarea patrimoniului național, administrația vitregă a întreprinderilor industriale a obținut trecerea acestor unități economice în proprietatea colectivelor de muncă, majoritatea alcătuite din venetici, a redus radical numărul angajaților, în temei, al băștinașilor, a transformat halele de producție în hale comerciale de supermarketuri, unde și-a angajat oamenii săi (în fond, etnici slavi)  în calitate de conducători, contabili, comercianți, ingineri, tehnicieni, vânzători, personal tehnic și auxiliar etc., băștinașii rămânând în stradă ca șomeri, fiind astfel siliți să plece la muncă peste hotare.

Au părăsit republica peste un milion de persoane.
Astfel, conducerea neocomunistă a republicii s-a bucurat de faptul că ea nu este nevoită să golească acest teritoriu  de băștinași prin deportări forțate, cum au procedat colegii lor predecesori, că ea le-a creat condiții de plecare pe cale „democratică” și „civilizată”. Mai mult decât atât, aceștia le mai trimit și remitențe din străinătate aproape cât un buget anual al republicii.  În plus, aceasta  i-a ajutat să prevină izbucnirile sociale și să se mențină la putere.

Singura șansă

Republica Moldova nu este în stare să-și asigure suveranitatea, integritatea teritorială și independența; să impună Rusiei să-și retragă armata de ocupație de pe teritoriul ei; nu este în stare să asigure securitatea și dreptul la viață al cetățenilor săi. Lipsită în mod criminal de ieșire la Dunăre, Marea Neagră și Munții Carpați, fără bogății minerale și resurse energetice proprii, șantajată din exterior de către Rusia și Ucraina și erodată din interior de către triburile ostile, create artificial și ilegal de către aceiași vecini hrăpăreți pe teritoriul ei – ea nu se poate afirma ca stat european civilizat.

Din această cauză R. Moldova  rămâne mereu o zonă de instabilitate în Sud-Estul Europei și niciodată nu se va putea integra în Europa de una singură. Unica șansă de ieșire din prizonieratul imperial slavono-musulman rusesc este calea trasată de către de către Sfatul Țării în 1918: revenirea ei firească la trupul Patriei-mamă România.

Din acel moment ea va deveni automat  membru al UE  și se va afla sub umbrela ocrotitoare a NATO — unica forță capabilă să pună la respect marii agresori ruso-ucraineni, iar cetățenii Basarabiei vor deveni automat  cetățeni ai României și, implicit, ai UE cu acte în regulă.

Iacob GOLOVCA

Categorii
Cultura

Jdanov, jdanovismul și oprimarea intelighenției

Jdanov, jdanovismul și oprimarea intelighenției

Cuvinte ca Jdanov și jdanovism nu le mai spun celor mai mulți dintre tineri nimic, însă cu câteva decenii în urmă ele stârneau groaza, îndeosebi printre cei care, în exprimare rusească, formau intelighenția, adică elita intelectuală a țării.

Andrei Jdanov

Andrei Aleksandrovici Jdanov a trăit între anii 1896 și 1948.  A fost om de partid și de stat sovietic. Membru al Partidului Comunist din 1915, a participat la Revoluția din Octombrie și la războiul civil. După ocuparea mai multor funcții politice, din 1934 a devenit secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist (bolșevic) al Uniunii Sovietice și, în același timp, secretar al Comitetului Regional și al Comitetului Orășenesc Leningrad al partidului.

A fost membru al Consiliului Militar al Frontului Nord-Vest în timpul războiului sovieto-finlandez. În timpul celui de-al doilea război mondial a fost membru al Consiliului Militar al Direcției Nord-Vest și al Frontului Leningrad. Din 1944 a îndeplinit funcția de secretar al CC al PCUS. Apoi a mai fost și membru al Comitetului Executiv Central pe întreaga Rusie și al Comitetului Executiv Central al Uniunii Sovietice și deputat în Sovietul Suprem al URSS.

A fost unul dintre rarisimii tovarăși ai lui Stalin care au reușit să supraviețuiască terorii acestuia. Această reușită s-a datorat și faptului că Jdanov era unul dintre principalii apărători ai ortodoxiei staliniste, nu doar în domeniul economic, social și politic, dar și literar, filosofic și artistic.

A avut o contribuție decisivă la crearea Kominformului. A jucat unul dintre cele mai sinistre roluri în campaniile de distrugere a valorilor științifice, literare, muzicale și cinematografice din URSS. Slugă devotată necondiționat lui Stalin, a fost tipul activistului lipsit complet de personalitate, îndeplinind fără șovăire toate ordinele țicnitului dictator.

Având o oarecare cultură, s-a amestecat  în viața și activitatea intelighenției sovietice, organizând groaznicele epurări din anii Marii Terori, în tovărășia altor lingăi de-ai lui Stalin. În anul 1946, Jdanov a fost autorul celebrei rezoluții „Despre revistele «Zvezda» și «Leningrad»”, care au dus la condamnarea Annei Ahmatova și a lui Mihail Zoșcenko. Fostul soț al marii poete Anna Ahmatova, poetul Nikolai Gumiliov, fusese deja executat pe vremea lui Lenin. Ahmatova scrisese, înainte de Revoluția din Octombrie, volume de poezii romantice care au câștigat îndată popularitate și au avut aprecieri critice pozitive.

La ea motivul poetic este dragostea, îndeosebi cea interzisă și tragică. La maturitate a abordat teme civice, patriotice și religioase. Jdanovismul s-a remarcat prin campanii împotriva „cosmopolitismului, formalismului și decadentismului”. Așadar, diversitatea temelor abordate de Anna Ahmatova a fost interpretată de criticii oficiali ai URSS, adică de jdanoviști, ca „burgheză și aristocratică”.

Mai mult, pornind de la o poezie unde trata două motive – dragostea și Dumnezeu – a fost caracterizată ca fiind jumătate călugăriță și jumătate prostituată! Din 1923 și până în 1940 nici un volum de-al ei nu a mai fost publicat în URSS. După acest an, i s-au publicat câteva poezii în revista „Zvezda” și a scris un volum cu selecții din poeziile apărute anterior, care după câteva luni a fost brusc retras de la vânzare și din biblioteci.

În august 1946, Anna Ahmatova a fost criticată cu asprime de CC al Partidului Comunist pentru erotismul și misticismul poeziilor și, pe deasupra, pentru indiferența ei politică. Abia după moartea lui Stalin poeta a fost treptat reabilitată, publicându-i-se și volumele. Poate că soarta victimelor lui Jdanov nu ne-ar interesa prea mult, dacă de la el nu s-ar fi inspirat și culturnicii români, strivind destinele unor mari artiști și oameni de știință.

Adrian BUCURESCU

Categorii
Cultura

Manevrele propagandei

Manevrele propagandei

Ani și ani de zile am învățat despre 23 August unul și același lucru, acela că am întors armele împotriva ocupanților hitleriști. În anii ’50 se spunea despre acel moment că este opera armatei sovietice la care contribuția armatei noastre a fost destul de modestă.

După ce a venit Ceaușescu la putere a avut loc schimbarea de macaz și s-a vorbit cu  tot mai multă vehemență despre mișcarea insurecțională de eliberare națională și socială. Rolul Armatei Roșii era tot mai diminuat până la a fi șters cu totul. Dar atât trebuia să știm. Evident, istoricilor nu le era străin faptul că la aceeași dată, dar în alt an, nu 1944, ci 1939, s-a mai întâmplat ceva, poate mai important.

E vorba de Pactul Ribbentrop-Molotov sau, mai simplu, Hitler-Stalin. Poate acum, la mijlocul lunii septembrie, dacă momentul a trecut, nu ar mai fi rost să ne ocupăm de acel episod sinistru. O facem însă deoarece de acolo, se poate spune, izvorăște un rău nestins. Ceea ce ne interesează însă este manevra propagandei. Și acum, pe 23 august, tresărim când vedem că nu sărbătorim  nimic.

Dar mai înainte de 1944 fusese 1939. Sărbătoarea comunistă era parcă special aranjată pentru a uita complet ce se întâmplase cu cinci ani în urmă. Din cauza celor hotărâte atunci, România a fost sfârtecată. Și iarăși ne întoarcem  spre ceea ce am numit mai sus manevrele propagandei. Nu știam mai nimic despre înțelegerea dintre Hitler și Stalin, dar ni se împuia capul cu samavolnicia Dictatului de la Viena din 30 august 1940. Atunci, prin complicitatea forțelor reacționar-fasciste și imperialiste, România a pierdut jumătate din Ardeal.

În schimb, despre ce avusese loc cu două luni mai devreme – aceasta, la sfârșitul lunii iunie – nici un cuvințel. A vorbi despre Dictatul de la Viena omițând Dictatul de la Moscova, prin care am pierdut Basarabia și Bucovina, este un fel de-a spune adevărul doar pe jumătate. Dar, se știe, un adevăr înjumătățit nu mai e adevăr. Tăinuirea e soră bună cu minciuna. Propaganda comunistă ne mințea prin omisiune.

Tot regimul comunist condamna oameni la închisoare pentru omisiune de denunț. Ironia sorții! Ne întoarcem însă spre acele momente tragice. Ceaușescu, încercând din răsputeri să-și sublinieze independența față de ruși și, mai ales, în ultima fază, antipatia față de Gorbaciov, a scos pe tapet pactul Hitler-Stalin  și le-a dat voie istoricilor să se ocupe de raptul din iunie 1940. Ni se părea că s-a făcut dreptate. Dar dreptatea nu era impusă prin forța adevărului istoric,  ci era rodul unei anumite politici unde tot propaganda avea ultimul cuvânt.

Abia după 1990 am înțeles ce e cu 23 August, ce s-a întâmplat atunci, de ce s-a întâmplat etc. Sunt însă convins că, dacă s-ar face acum un sondaj printre oameni din diverse generații, vom spune despre 23 August tot ce am învățat odată. De ce așa? Poate este încă o dovadă a faptului că am trăit de pomană din 1990 încoace.

Dan STANCA

Categorii
Cultura

Slujire pentru surzi

Slujire pentru surzi

Biserica Ortodoxă Română (BOR) face pași semnificativi pentru apropierea de credincioșii defavorizați, oricare ar fi categoriile acestora – de la copii abandonați și prostituate până la confrații noștri cu dizabilități. În anul acesta universitar (2010-1011) va fi inaugurat un program de studii postuniversitare (master) la Facultatea de Teologie din Pitești, pentru formarea interpreților autorizați în limbajul mimico-gestual.

Cursul este intitulat „Teologie – Misiune și slujire prin limbajul mimico-gestual” și este organizat cu binecuvântarea Preasfințitului Calinic, Episcopul Argeșului și Muscelului. La finalul celor patru semestre participanții vor avea o diplomă de specialitate în limbaj mimico-gestual. Un număr de 12 locuri vor fi fără taxă.

A transmite celor care nu vorbesc cuvântul Domnului doar prin semne, a te face înțeles când vorbești despre credință de către cei care nu aud sau nu văd – iată o adevărată provocare pentru un preot cu vocație. Exprimarea prin gesturi nu este deloc facilă, te obosește, durează mai mult decât exprimarea verbală. A te spovedi prin gesturi este o chestiune surprinzătoare pentru un om fără astfel de probleme.

De mai mulți ani acest lucru este posibil și în România, căci există câțiva preoți cu suflet mare care au luat această cruce. Părintele Constantin Onu de la Facultatea de Teologie din Pitești este primul care a ținut în BOR o slujbă în limbaj mimico-gestual încă din anul 1996. Deja și-a făcut ucenici, căci există câteva zeci de preoți care se exprimă prin semne în mai multe orașe din România: Oradea, Sibiu, Iași, Constanța, Alba Iulia, București și, desigur, Pitești.

În puzderia de facultăți și seminarii teologice apărute după 1989, spre cinstea lor, preoții din Pitești și-au găsit astfel un „culoar” unic în țară. Încă din 1996 preotul Constantin Onu a reușit să înființeze un departament special pentru preoții care doreau să slujească celor cu deficiențe de auz.

Puțină lume știe că și în Capitală există un lăcaș pentru surzi: Biserica „Sf. Elefterie Vechi”. Dar prima slujbă s-a ținut în anul 2003 la Mănăstirea „Radu Vodă”. La Biserica „Sf. Elefterie Vechi” slujește pr. Victor Preoteasa. Acesta a învățat grație profesorilor din Pitești limbajul semnelor. A devenit preotul comunității surzilor din București. Dar nu este singurul. Pr. Cosmin Costache slujește, de asemenea, la Biserica Udricani din București, pentru cei care nu aud. Tot el predă religie prin limbajul mimico-gestual la Școala Specială pentru deficienți de auz nr. 2 din Drumul Taberei.

A te exprima în acest mod și a te face înțeles de aproapele tău este una dintre minunile discrete ale lumii. Se dovedește astfel că mulți dintre noi, cei cu urechile normale,  suntem mai departe de viața creștină decât surzii.

Marius VASILEANU

Categorii
Cultura

Cioran și fascinația nebuniei

Cioran și fascinația nebuniei

După Eminescu, omul din scrisori, Dan C. Mihăilescu continuă proiectul său de investigare a autenticității marilor scriitori, convins că numai în scrisori aceștia nu au inventat nimic și deci doar aici ei pot fi regăsiți așa cum au fost, disperați, însângerați sau, dimpotrivă, stângaci până la a fi caraghioși.

Cioran a avut geniul corespondenței și, așa cum spune criticul și istoricul literar, epistolele, cartolinele, plicurile lipite nervos, duios sau tandru i-au ocupat lui Cioran  aproape fiecare fiecare dimineață timp de jumătate de veac.

A primit și a trimis scrisori atât oamenilor simpli, cât și personalităților. Poate aici s-au strâns tot geniul său, nestăpânirea și rafinamentul, până la urmă, marea ispită a nebuniei care nu este altceva decât de-a te deosebi de ceilalți.

Cercetarea lui Dan C. Mihăilescu este suplă, densă, evitând lăbărțările și comentariile de prisos. Avem un Cioran comprimat ca într-o pastilă, ceea ce autorului, care detesta mulțimea de cuvinte, i-ar fi plăcut enorm, mai ales că a mărturisit cu un anumit prilej.

Adevărul despre un autor e de căutat mai degrabă în corespondența  decât în opera sa. Acesta este și motoul unei cărți bijuterie apărute, ca și precedenta de aceeași factură, la Humanitas.

Dan STANCA

Categorii
Cultura

A doua viață a Zoei Dumitrescu Bușulenga

A doua viață a Zoei Dumitrescu Bușulenga

De câțiva ani la Putna au loc colocviile Zoe Dumitrescu Bușulenga, unde participă o categorie aparte de cărturari și scriitori, oameni atrași de spiritualitate, pentru care lumea este cosmos, și nu hazna, iar omul, o minune a Domnului, și nu un robot.

Și anul acesta, la sfârșitul lunii august, a avut loc o asemenea întâlnire, sub o titulatură generoasă, „Fertilitatea mitului”.

Dintre cei prezenți i-aș aminti pe Dan Hăulică, Alexandru Zub, Sorin Lavric, Teodora Stanciu, Adrian Alui Gheorghe, Casian Maria Spiridon. Din punctul de vedere al relativismului dizolvant, asemenea discuții și întâlniri nu prezintă importanță.

Dar generației mele, a celor care au trecut de 50 de ani și  care au crescut în cultul lui Eminescu  și al romantismului cu toate ramificațiile sale artistic intelectuale, îi arată că duhul nu s-a osificat și suflă acolo unde vrea.

Zoe Dumitrescu Bușulenga a fost un cărturar eminent, care s-a implicat abitir în viața cetății, tocmai într-o perioadă nefericită. A scris și a citit enorm, a ajutat mulți tineri, a condus un institut de anvergura celui de Teorie și Istorie Literară.

A crezut în libertatea prin cultură chiar și în condiții vitrege, așa cum erau impuse de regimul comunist. A plătit însă Cezarului un bir greu. Este  vestită în sens negativ comparația pe care a făcut-o între epoca lui Ceaușescu și cea a lui Pericle.

Nu a fost singura care a semnat asemenea gafe. O ieșire ca aceasta te poate descalifica pe veci, mai ales dacă are rezonanțe bombastice. Nu-mi dau seama cât din sufletul distinsei profesoare chiar a crezut în enormitatea afirmației.

Dar mai contează asta acum? Colocviile pe care duhovnicește le patronează și care parțial o și evocă dovedesc că, în timp, omul, oricât a greșit, până la urmă se mântuiește. De aceea, vorbind despre personalitatea ei, avem în vedere faptul capital, acela al tunderii în monahism cu patru ani înainte de moarte.

S-a stins tot acum patru ani, în 2006, la 86 de ani, ducând cu ea nădejdea în veșnicie. Aceasta, de altminteri, reprezintă și adevărata ei renaștere.

Ironia face ca un profesor universitar care o viață a scris despre Renaștere și a fost atașat de valorile umanismului cultural laic, în finalul vieții, să cunoască veritabila resurecție în sens creștin.

Cine spune acum Zoe Dumitrescu Bușulenga spune maica Benedicta. Este ca o revanșă asupra tuturor tomurilor și a cuvântărilor oficiale. Surâsul morții înnobilează masca scriitorului.

Dan STANCA