Categorii
Cultura

Dictatul de la Viena

Dictatul de la Viena

30 AUGUST 1940. Este o zi  nefastă în istoria României. Mihail Manoilescu, ministrul Afacerilor Externe, își pierde cunoștința în fața dezastrului provocat în urma așa-zisului arbitraj de la Viena. Atunci, Germania și Italia, țări fascizate, pretind că mediază înțelegerile între România și Ungaria, impunând țării noastre un dictat nemilos. Manoilescu, arată martorii, și-a pierdut atunci cunoștința. A fost sfârșitul carierei sale.

Mihail Manoilescu, unul dintre cei mai umiliți demnitari din toate timpurile

Publicist și ministru

Mihail Manoilescu s-a născut la Tecuci în anul 1891, mama sa fiind institutoare la Iași. Studiază în București și absolvă Școala Superioară Politehnică. Devine inginer și, dovedind reale calități de bun organizator în domeniul său de specialitate, i se încredințează funcția de director la Ministerul Industriei și Comerțului. Va avansa ierarhic și datorită preocupărilor sale în domeniul finanțelor publice, îndeplinind funcția de subsecretar de stat în Ministerul de Finanțe (1926-1927). A mai deținut și importanta funcție de guvernator al Băncii Naționale a României. Mihail Manoilescu a fost și proprietarul unor mine din Transilvania.

În calitate de ministru a prezentat în Camera Deputaților prima lege a conversiunii datoriilor agricole, iar în 1931 a fost numit în importanta funcție de guvernator al Camerei Internaționale de Comerț. Traseul politic al lui Mihail Manoilescu a fost unul sinuos. Va face parte din guvernul prezidat de generalul Alexandru Averescu, în perioada 30 martie 1926-3 iulie 1927, îndeplinind funcția de subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe.
Dacă în 1926, la vârsta de 35 de ani, a fost ales deputat, în 1933 devine membru al Senatului României.

Mihail Manoilescu este cunoscut în viața publică a României interbelice, mai ales, datorită concepției sale economico-sociale referitoare la neoliberalism și corporatism. Teoria corporatistă concepută de Mihail Manoilescu consta în crearea unui regim instituțional nou, bazat pe organizarea muncii naționale și a reprezentării politice naționale. Corporațiile erau definite de către Manoilescu drept asociații libere ale unor persoane care exercită anumite funcții sau servicii sociale elementare, neținându-se seama de însemnătatea lor relativă.

Manoilescu preconiza că întreaga țară putea să fie organizată în corporații naționale, acestea împărțindu-se în două categorii: social-culturale și economice. Corporațiile erau socotite niște organisme colective reale, însumând în componența lor persoanele ce reprezentau categoriile sociale cele mai diverse, nu în funcție de situația lor materială, ci în mod preponderent de profesia lor și de activitățile economice pe care le practicau: agricultori, industriași, bancheri, comercianți și alții.

Mihail Manoilescu sublinia faptul, esențial pentru teoria corporatismului social, ca aceasta nu însemna nici dictatură, nici fascism, ci un nou regim constituțional întemeiat pe modificarea Constituției României. Aprecierile sale în acest sens erau următoarele: „Poziția noastră era una moderată, între democrație și dictatură. (…) Noi ne opuneam democrației, dar ne feream sistematic și de corporatismul italian fascist”. În februarie 1933, din inițiativa lui Manoilescu, s-a înființat o nouă formațiune politică în România: Liga Național-Corporatistă, cu un organ de presă propriu, ziarul „Lumea Nouă”. M. Manoilescu a devenit președintele Ligii.

Apogeul dramatic al unei cariere politice

După declanșarea celui de-al doilea război mondial, România a cunoscut una dintre cele mai tragice experiențe istorice din întreaga sa existență statală. Pe 4 iulie s-a constituit un nou guvern prezidat de Ion Gigurtu, de orientare progermană. Mihail Manoilescu va ocupa postul de ministru al Afacerilor Străine până pe 4 septembrie 1940, interval de timp în care s-a produs și „arbitrajul” de la Viena, hotărât de Germania nazistă și Italia fascistă, cei doi „arbitri” urmând să soluționeze problemele nevralgice dintre Ungaria și România ajunse într-un moment critic. „Arbitrajul” era, de fapt, un eufemism care acoperea, asemenea unei cortine, un dictat ce va fi impus României, care își întregise în 1918 teritoriul național cu provinciile istorice aflate până atunci sub dominație străină. Acum, în 1940, se urmărea  să se acorde satisfacții teritoriale și modificări de frontieră în favoarea Ungariei horthyste.

Pe 15 iulie 1940, Adolf Hitler s-a adresat Regelui Carol al II-lea printr-o scrisoare-avertisment în care pregătea terenul pentru ceea ce avea să urmeze, cuprinsul mesajului caracterizându-se prin insolență și amenințări: „În urma Războiului Mondial, România, favorizată de un noroc excepțional, a câștigat teritorii de la trei state. Din punct de vedere al puterii politice, ea nu va putea să dețină mult timp aceste teritorii” (subl. ns.).

Hitler era și mai explicit în amenințările sale la adresa României, nepregetând să sublinieze că-i vor fi încălcate brutal independența și suveranitatea prin modificarea frontierei sale în favoarea Ungariei și Bulgariei: „Dacă România este obligată (subl. ns.) să înapoieze din nou, pe calea concesiei, teritoriile care i-au fost atribuite, lucrul acesta nu constituie altceva decât ceea ce orice previziune umană a prevăzut că se va fi întâmplat”.

Dezastrul

Pe 26 și 27 iulie 1940, Ion Gigurtu și Mihail Manoilescu au fost invitați de către Hitler și Mussolini la Berlin și Roma, cei doi dictatori dorind să cunoască cât mai bine punctul de vedere al guvernului român cu privire la pretențiile revizioniste ale Ungariei și Bulgariei.

Pintenul horthyst în pâinea României. Deși folosită în exces de propaganda comunistă, imaginea ne înfioară și acum

După cum scria Regele Carol al II-lea în lucrarea sa memorialistică „Note Zilnice”: „(…) M. Manoilescu mi-a arătat o serie de hărți etnografice. Sunt vreo 1.300.000 de maghiari în cuprinsul granițelor noastre și aceștia trebuie complet îndepărtați din țară pentru a avea odată liniște”. Lucrurile au evoluat din ce în ce mai anormal pentru România. M. Manoilescu se adresa unor colaboratori apropiați care îl așteptau la hotelul ce găzduia delegația română: „Este îngrozitor. Ni se cere un arbitraj pe care trebuie să îl acceptăm astă-seară și care pune în discuție o cesiune între 25.000 și 65.000 km². Dacă nu îl acceptăm, va fi sfârșitul României. Mi-au spus-o clar”.»

Pe 30 august 1940  a avut loc „arbitrajul”  în incinta Palatului Belvedere din Viena, în Salonul de Aur.  Manoilescu relatează în Memoriile sale episodul dramatic în care a fost implicat: „Am urmărit cu ochii granița care pornea de la Oradea către Răsărit, alunecând sub linia ferată, și am înțeles că cuprindea și Clujul… Am început să nu mai văd. Când mi-am dat seama că granița coboară în jos, ca să cuprindă secuimea, am mai avut, în disperarea mea, un singur gând: Brașovul! O mică ușurare: Brașovul rămânea la noi. Când am privit în toată grozăvia împărțirea Transilvaniei, am înțeles că puterile care mi-erau mult slăbite mă părăsesc cu totul. Tabloul dinaintea ochilor s-a făcut neclar, ca un nor galben, din galben în cenușiu, din cenușiu, negru… În clipa aceea am pierdut cunoștința”.

Potrivit cuprinsului articolului 2 al Dictatului, teritoriul cedat Ungariei horthyste trebuia sa fie evacuat de armata română în două săptămâni. Dictatul de la Viena nu a fost însă ratificat nici de Regele Carol al II-lea și nici de generalul Ion Antonescu, iar textul acestui document nu a fost publicat în „Monitorul Oficial” , deoarece era un act fără legitimitate juridică.

„Pedeapsa” comuniștilor

Anularea Dictatului de la Viena s-a produs o dată cu semnarea Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate, care a fost semnat la Paris pe 10 februarie 1947. Protagonistul gravului moment istoric de la Viena, Mihail Manoilescu, a supraviețuit anilor războiului. După instaurarea regimului totalitar la noi, a cunoscut și el, asemenea multor reprezentanți ai elitei intelectuale românești, calvarul închisorilor comuniste.

Mai întâi a fost îndepărtat de la catedra de profesor universitar la care preda, de la Facultatea de Drept din București. Aflat încă în libertate, Mihail Manoilescu împreună cu alți universitari specialiști în domeniul Dreptului – Emil Antonescu, George Fotino și alții – se întâlneau la locuința colegului lor Hanibal Teodorescu, unde discutau multe și diferite teme aflate pe ordinea zilei ale situației interne și internaționale. Securitatea le-a interceptat convorbirile, instalând un microfon în camera unde aveau loc discuțiile.

Li s-a intentat un proces, iar probele împotriva inculpaților au fost benzile de magnetofon. Chiar dacă pedepsele nu au fost prea mari în număr de ani, ele erau greu de suportat pentru acești oameni, dintre care unii depășeau 80 de ani și erau și bolnavi. Mihail Manoilescu s-a stins din viață după ce trecuse prin penitenciarul de la Jilava, unde i s-au șubrezit grav sănătatea și rezistența psihică. Mihail Manoilescu a încetat din viață în 1950, la vârsta de 60 ani, la închisoarea din Sighet.


Mircea DUMITRIU

Categorii
Cultura

A doua viață a Zoei Dumitrescu Bușulenga

A doua viață a Zoei Dumitrescu Bușulenga

De câțiva ani la Putna au loc colocviile Zoe Dumitrescu Bușulenga, unde participă o categorie aparte de cărturari și scriitori, oameni atrași de spiritualitate, pentru care lumea este cosmos, și nu hazna, iar omul, o minune a Domnului, și nu un robot.

Și anul acesta, la sfârșitul lunii august, a avut loc o asemenea întâlnire, sub o titulatură generoasă, „Fertilitatea mitului”.

Dintre cei prezenți i-aș aminti pe Dan Hăulică, Alexandru Zub, Sorin Lavric, Teodora Stanciu, Adrian Alui Gheorghe, Casian Maria Spiridon. Din punctul de vedere al relativismului dizolvant, asemenea discuții și întâlniri nu prezintă importanță.

Dar generației mele, a celor care au trecut de 50 de ani și  care au crescut în cultul lui Eminescu  și al romantismului cu toate ramificațiile sale artistic intelectuale, îi arată că duhul nu s-a osificat și suflă acolo unde vrea.

Zoe Dumitrescu Bușulenga a fost un cărturar eminent, care s-a implicat abitir în viața cetății, tocmai într-o perioadă nefericită. A scris și a citit enorm, a ajutat mulți tineri, a condus un institut de anvergura celui de Teorie și Istorie Literară.

A crezut în libertatea prin cultură chiar și în condiții vitrege, așa cum erau impuse de regimul comunist. A plătit însă Cezarului un bir greu. Este  vestită în sens negativ comparația pe care a făcut-o între epoca lui Ceaușescu și cea a lui Pericle.

Nu a fost singura care a semnat asemenea gafe. O ieșire ca aceasta te poate descalifica pe veci, mai ales dacă are rezonanțe bombastice. Nu-mi dau seama cât din sufletul distinsei profesoare chiar a crezut în enormitatea afirmației.

Dar mai contează asta acum? Colocviile pe care duhovnicește le patronează și care parțial o și evocă dovedesc că, în timp, omul, oricât a greșit, până la urmă se mântuiește. De aceea, vorbind despre personalitatea ei, avem în vedere faptul capital, acela al tunderii în monahism cu patru ani înainte de moarte.

S-a stins tot acum patru ani, în 2006, la 86 de ani, ducând cu ea nădejdea în veșnicie. Aceasta, de altminteri, reprezintă și adevărata ei renaștere.

Ironia face ca un profesor universitar care o viață a scris despre Renaștere și a fost atașat de valorile umanismului cultural laic, în finalul vieții, să cunoască veritabila resurecție în sens creștin.

Cine spune acum Zoe Dumitrescu Bușulenga spune maica Benedicta. Este ca o revanșă asupra tuturor tomurilor și a cuvântărilor oficiale. Surâsul morții înnobilează masca scriitorului.

Dan STANCA

Categorii
Cultura

Originile alianței sovieto-naziste

Originile alianței sovieto-naziste

Relațiile dintre liderii bolșevici și Germania au debutat într-un mod cu totul aparte. În aprilie 1917, pentru a grăbi destrămarea armatei ruse, serviciile secrete germane au decis să faciliteze întoarcerea în Rusia a câtorva zeci de revoluționari, printre care un anumit Vladimir Ilici Ulianov, alias Lenin.

Urmarea se cunoaște: venirea la putere a bolșevicilor pe 7 noiembrie 1917, apoi Tratatul leonin de la Brest Litovsk, din martie 1918, prin care Lenin ceda Germaniei 800.000 de kilometri pătrați și un sfert din populația Imperiului Țarist, războiul civil și, în sfârșit, stabilizarea la putere a bolșevicilor.

Începând cu 1920, Lenin impune politicii externe bolșevice trei direcții principale. Prima dintre acestea prevedea „apărarea patriei socialiste”, care, pe plan intern, trebuia făcută prin teroare, iar pe plan extern, prin intermediul unei puternice Armate Roșii.

Cea de-a doua viza expansiunea „marii revoluții proletare mondiale”, pentru Lenin înțelegându-se de la sine că venirea la putere a bolșevicilor în Rusia nu însemna decât începutul unui proces revoluționar menit să schimbe fața întregii Europe, și mai cu seamă a Germaniei, a cărei forță industrială și al cărei proletariat ar fi întărit puterea bolșevică.

Această expansiune s-ar fi făcut pe două căi care se completau reciproc: subversiunea pe plan intern a fiecărei țări – prin intermediul partidelor comuniste organizate în cadrul Internaționalei comuniste (sau a Kominternului) – și acțiunea ofensivă a Armatei Roșii, care, după ce fusese implicată într-un război civil în Rusia, se va angaja într-un război civil internațional, nesocotind regulile tradiționale cu privire la relațiile dintre state.

A treia direcție avea la bază „exacerbarea contradicțiilor inter-imperialiste”; cu alte cuvinte, trebuia făcut totul pentru a asmuți statele „burgheze” și „capitaliste” unul împotriva celuilalt, în așa fel încât acestea  să se slăbească reciproc, așa cum se întâmplase în timpul primului război mondial, și să contribuie astfel la afirmarea puterii revoluționare.

Stephane Courtois, “Pata oarbă a memoriei europene”, Fundația Academia Civică

Categorii
Cultura

Cioran și fascinația nebuniei

Cioran și fascinația nebuniei

După Eminescu, omul din scrisori, Dan C. Mihăilescu continuă proiectul său de investigare a autenticității marilor scriitori, convins că numai în scrisori aceștia nu au inventat nimic și deci doar aici ei pot fi regăsiți așa cum au fost, disperați, însângerați sau, dimpotrivă, stângaci până la a fi caraghioși.

Cioran a avut geniul corespondenței și, așa cum spune criticul și istoricul literar, epistolele, cartolinele, plicurile lipite nervos, duios sau tandru i-au ocupat lui Cioran  aproape fiecare fiecare dimineață timp de jumătate de veac.

A primit și a trimis scrisori atât oamenilor simpli, cât și personalităților. Poate aici s-au strâns tot geniul său, nestăpânirea și rafinamentul, până la urmă, marea ispită a nebuniei care nu este altceva decât de-a te deosebi de ceilalți.

Cercetarea lui Dan C. Mihăilescu este suplă, densă, evitând lăbărțările și comentariile de prisos. Avem un Cioran comprimat ca într-o pastilă, ceea ce autorului, care detesta mulțimea de cuvinte, i-ar fi plăcut enorm, mai ales că a mărturisit cu un anumit prilej.

Adevărul despre un autor e de căutat mai degrabă în corespondența  decât în opera sa. Acesta este și motoul unei cărți bijuterie apărute, ca și precedenta de aceeași factură, la Humanitas.

Dan STANCA

Categorii
Cultura

Slujire pentru surzi

Slujire pentru surzi

Biserica Ortodoxă Română (BOR) face pași semnificativi pentru apropierea de credincioșii defavorizați, oricare ar fi categoriile acestora – de la copii abandonați și prostituate până la confrații noștri cu dizabilități. În anul acesta universitar (2010-1011) va fi inaugurat un program de studii postuniversitare (master) la Facultatea de Teologie din Pitești, pentru formarea interpreților autorizați în limbajul mimico-gestual.

Cursul este intitulat „Teologie – Misiune și slujire prin limbajul mimico-gestual” și este organizat cu binecuvântarea Preasfințitului Calinic, Episcopul Argeșului și Muscelului. La finalul celor patru semestre participanții vor avea o diplomă de specialitate în limbaj mimico-gestual. Un număr de 12 locuri vor fi fără taxă.

A transmite celor care nu vorbesc cuvântul Domnului doar prin semne, a te face înțeles când vorbești despre credință de către cei care nu aud sau nu văd – iată o adevărată provocare pentru un preot cu vocație. Exprimarea prin gesturi nu este deloc facilă, te obosește, durează mai mult decât exprimarea verbală. A te spovedi prin gesturi este o chestiune surprinzătoare pentru un om fără astfel de probleme.

De mai mulți ani acest lucru este posibil și în România, căci există câțiva preoți cu suflet mare care au luat această cruce. Părintele Constantin Onu de la Facultatea de Teologie din Pitești este primul care a ținut în BOR o slujbă în limbaj mimico-gestual încă din anul 1996. Deja și-a făcut ucenici, căci există câteva zeci de preoți care se exprimă prin semne în mai multe orașe din România: Oradea, Sibiu, Iași, Constanța, Alba Iulia, București și, desigur, Pitești.

În puzderia de facultăți și seminarii teologice apărute după 1989, spre cinstea lor, preoții din Pitești și-au găsit astfel un „culoar” unic în țară. Încă din 1996 preotul Constantin Onu a reușit să înființeze un departament special pentru preoții care doreau să slujească celor cu deficiențe de auz.

Puțină lume știe că și în Capitală există un lăcaș pentru surzi: Biserica „Sf. Elefterie Vechi”. Dar prima slujbă s-a ținut în anul 2003 la Mănăstirea „Radu Vodă”. La Biserica „Sf. Elefterie Vechi” slujește pr. Victor Preoteasa. Acesta a învățat grație profesorilor din Pitești limbajul semnelor. A devenit preotul comunității surzilor din București. Dar nu este singurul. Pr. Cosmin Costache slujește, de asemenea, la Biserica Udricani din București, pentru cei care nu aud. Tot el predă religie prin limbajul mimico-gestual la Școala Specială pentru deficienți de auz nr. 2 din Drumul Taberei.

A te exprima în acest mod și a te face înțeles de aproapele tău este una dintre minunile discrete ale lumii. Se dovedește astfel că mulți dintre noi, cei cu urechile normale,  suntem mai departe de viața creștină decât surzii.

Marius VASILEANU

Categorii
Cultura

Evenimentul ecumenic al anului: Papa vizitează Anglia

Evenimentul ecumenic al anului: Papa vizitează Anglia

Cel mai însemnat eveniment creștin al anului 2010 începe astăzi prin vizita Papei în Marea Britanie, care se va desfășura între 16 și 19 septembrie. Este prima vizită oficială de stat a unui papă în această țară după 500 de ani de la ruptura lui Henric al VIII-lea de Roma. Aceasta dovedește încă o dată că, cel puțin la nivelul diplomației religioase, actualul Papă continuă politica lui Ioan Paul al II-lea.

Papa, în vizită în Marea Britanie

Momentele principale ale vizitei vor fi întâlnirea cu liderii politici, cu primatul anglican, Arhiepiscopul de Canterbury, Rowan Williams, cu liderii religioși locali, cu credincioșii. Dar este o cutumă ca în astfel de prilejuri Papa să se întâlnească și cu reprezentanți ai societății civile, ai lumii academice, culturale și ai mediului de afaceri, ai corpului diplomatic.

Chiar în prima zi Papa se va întâlni cu regina Angliei. Se poate observa că aceste vizite au mai multe dimensiuni: pastorală, ecumenică, politică, socială și culturală. Chiar dacă beatificările sunt rezervate îndeobște bisericilor locale, cu acest prilej va fi beatificat cardinalul John Henry Newman, ca semn „de apreciere, de interes și importanță pe care Papa îl atribuie acestei figuri”, arată purtătorul de cuvânt al Vaticanului, părintele Federico Lombardi.

Discutarea pe șleau a problemelor dintre catolici și anglicani este cu siguranță una dintre prioritățile existente pe lista de discuție a reprezentanților celor două Biserici. Căci „există dificultăți istorice și actuale” în raporturile dintre anglicani și catolici, a declarat monseniorul Kurt Koch, președintele Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unității Creștinilor.

De pildă, Vaticanul a punctat iarăși în luna iulie 2010 faptul că Biserica Catolică respinge orice tentativă de a hirotoni femeile – act considerat „o infracțiune gravă împotriva credinței” și care conduce inevitabil la excomunicare. Or, Biserica Anglicană permite hirotonia preoților femei, iar problema femeilor-episcop este încă dezbătută. Organizațiile laice se implică la rândul lor: Asociația pentru Hirotonia Femeilor Catolice a lansat din 30 august o campanie de patru săptămâni prin afișarea pe un număr de 15 autobuze a unor mesaje prin care se va cere Papei să accepte hirotonia femeilor. Desigur că autobuzele vor călători prin Londra exact în timpul vizitei Înaltului Pontif…

Pe de altă parte, reprezentanții Bisericii Anglicane și cei ai catolicismului englez au făcut declarații binevoitoare, încercând să treacă peste asperitățile dintre cele două confesiuni. Arhiepiscopul catolic Vincent Nichols, al Arhidiecezei de Westminster, președintele Conferinței Episcopale din Anglia și Țara Galilor, a spus pentru Radio Vatican: „Motto-ul vizitei – «cor ad cor loquitur» (inima vorbește inimii) – ne spune că limbajul inimii este și limba imaginilor, mai mult a momentelor decât a argumentelor.

Vizita va fi marcată de numeroase momente «iconice», de momente simbolice care se vor adresa direct inimii. Sfântul Părinte are capacitatea de a vorbi într-un mod foarte personal și atractiv. Papa știe să vorbească inimii omului prin noblețea imaginilor și a cuvintelor”.

Nimeni nu așteaptă minuni de la această călătorie, mai ales că hirotonia femeilor este considerată de mulți anglicani un bun câștigat. Dar vizita va contribui cu siguranță la continuarea dialogului deschis dintre cele două Biserici.

Marius VASILEANU