Categorie: Util

Culele din Oltenia

În arhitectura românească veche, cula era un turn de apărare, dar și o locuință boierească fortificată, cu mai multe caturi, răspândită de prin veacul al XVIII-lea în Oltenia și Muntenia. Mai însemna și pivniță boltită. Cam aceleași sensuri avea și în celelalte limbi balcanice, inclusiv în turcă. De altfel, pentru că denumirea se întâlnește doar în sudul României, specialiștii sunt de părere că originea culei se află în Peninsula Balcanică. Unii cercetători împing originea culelor în Asia. Ele sunt prezente și în câmpiile unor țări vest-europene, de exemplu, în Italia, Franța și Spania. Una e denumirea și alta e clădirea ca atare. Astfel, conace fortificate se întâlnesc și în Transilvania și în Moldova.

Printre altele, în comuna Ceplenița din județul Iași se mai află încă ruinele conacului care a fost construit de către familia vornicului Nestor Ureche, tatăl cronicarului Grigore Ureche, la începutul veacului al XVII-lea. Mai precis, în jurul anilor 1600-1605, vornicul Nestor a ridicat pe culmea dealului Ceplenița, străjuit de plopi uriași, o curte boierească și un conac. Conacul avea ziduri groase și era alcătuit din șase încăperi boltite în zidărie, întinse pe două nivele, adică parter și etaj, având în total o suprafață desfășurată de 300 mp. Sub clădire era o pivniță.

Tot ansamblul de clădiri era o incintă fortificată, având ziduri înalte de peste doi metri. Din nefericire, acest superb monument istoric a fost devastat de localnici în cursul evenimentelor din decembrie 1989. Asta a fost „revoluția” lor!

Forță și frumusețe de pe vremuri

Pentru că denumirea de culă, provenită din tracicul kali „impunător; minunat” (cf. toponimul dacic Cali-dava), s-a împământenit în cultura românească exclusiv pentru conacele fortificate din Oltenia și din Vestul Munteniei, am păstrat această exclusivitate și în reportajul de față. Inițial, cula a fost o locuință întărită, înălțată de marii boieri pentru a se apăra de incursiunile detașamentelor de pradă ale turcilor, care, în secolele XVII-XVIII, treceau Dunărea din cazărmile din Bulgaria ale Porții Otomane.

În vremea aceea, turnul, cu un rol extrem de important în arhitectura locului, avea scopul de apărare. Un astfel de turn putea fi și locuință, dar numai provizorie. Treptat, termenul culă, cu sensul de turn, s-a restrâns doar la locuințele permanente. O culă avea un parter înalt, masiv, luminat prin deschideri foarte înguste, și scară interioară. Specialiștii spun că arhitectura culelor ar fi apărut la noi pe la începutul veacului al XVII-lea, când, după mărirea și căderea lui Mihai Viteazul, dominația turcească asupra Țărilor Române s-a înăsprit, autoritatea domnească a slăbit, iar boierii, mai mari sau mai mici, au încercat să-și apere bunurile de dușmani prin forțe proprii.

Pe atunci, culele aveau parter, de obicei întrebuințat ca beci, și scară interioară cu acces la etaj, unde era locuința propriu-zisă. O asemenea culă avea două ieșinduri, cel din față cuprinzând intrarea și scara interioară, iar sus se  afla un foișor sprijinit pe stâlpi de lemn și pe un parapet de zid străpuns de metereze; în cel din spate se afla corpul de gardă, iar deasupra lui se înălța sacnasiul, specific conacelor din secolul XVIII. De obicei, turnul avea baza pătrată și se ridica pe unul sau două caturi, cu pereți groși. Etajul al doilea, când exista, avea o loggie spațioasă, deschisă în afară prin arcade de forma toartei de coș.

Bunul-gust, la el acasă

Înspre amurgul veacului al XIX-lea, când țara noastră se afla în plină modernizare, iar culele nu mai aveau rol de apărare, s-au făcut schimbări și la aspectul lor inițial, de pildă, lărgirea ferestrelor, rămânând cu menirea de conace boierești. Specific culelor e planul pătrat, sau aproape pătrat, decorul de afară fiind reprezentat de panouri dreptunghiulare și învelitori de șiță.

La fel ca la cetățile medievale, culele aveau cândva ieșiri secrete, prin tuneluri. În unele se ascundeau arme și bani. Culele din Oltenia aveau cerdac pe toate fațadele catului superior, cu arcade trilobate, susținute de coloane cilindrice, scunde și groase, de zid, de unde se putea supraveghea toată gospodăria. Acest cerdac a apărut sub influența prispei țărănești și a arhitecturii brâncovenești din acel timp. Culele din vestul Munteniei nu au cerdac, iar parterul este izolat. În general, culele sunt clasificate după numărul de etaje.

De ce nu mai construiesc case așa de frumoase cei care au bani rămâne o mare enigmă. Să fie de vină doar lipsa de gust și de cultură a celor îmbogățiți peste noapte? Arhitecți cinstiți și pricepuți se găsesc, slavă Domnului!
Vizitatorii culelor se pot delecta privind și obiectele muzeale, de la scoarțe și covoare autohtone până la mobilierul de epocă, românesc și din import, de la obiecte casnice tradiționale până la tablouri și icoane vechi, de o frumusețe aparte. Printre ele au trăit boierii de altădată, bucurându-și ochii lor și ai musafirilor lor.

La Măldărești

Cele mai cunoscute și mai vizitate cule sunt cele de la Măldărești, localitate din apropierea orașului Horezu, din județul Vâlcea, în Subcarpații Olteniei, pe râul Luncavăț, la poalele Măgurei Slătioarei. La Măldărești se mai află și un muzeu de artă medievală, fondat în 1960, o biserică din secolul XVIII, ctitorie a pitarului Măldărescu, precum și un conac din secolul XIX, astăzi sanatoriu. Cula Greceanu a întregit, în secolul XVIII, turnul de apărare din secolul XVII, devenind locuință fortificată.

I se spune și Cula Veche, fiind un monument de mare valoare arhitectonică, încadrându-se perfect complexului zonal de monumente istorice medievale din Țara Românească. Această culă ar fi fost fie  reclădită, fie ridicată din temelii de „jupân Gheorghe Măldărescu și jupânița ego Eva”. Pe la anul 1934, pictorița Olga Greceanu, urmașă în linie dreaptă a boierilor întemeietori ai culei, a zugrăvit o superbă frescă, în vechiul stil românesc, înfățișându-i pe toți înaintașii.

Legenda spune că această culă exista, într-o primă formă, încă de la începutul veacului al XVII-lea, când Tudor Maldăr, căpitan al lui Mihai Viteazul, a fost prins de tătari și  a cucerit-o pe însăși frumoasa fată a hanului, refugiindu-se împreună cu ea în cula de la Măldărești. Cula Greceanu se numește astfel fiindcă a trecut, ca zestre, din familia Măldăreștilor în cea a Grecenilor. A fost restaurată în anii 1966-1967.

Cula Nouă sau Cula Duca a fost clădită în anii 1923-1927. Pentru că a fost cumpărată, în anul 1910, de I.G. Duca, poartă și astăzi numele fostului prim-ministru, care a construit în apropiere și o frumoasă casă unde se găsesc o sumedenie de obiecte care i-au aparținut.

Legende și hrisoave

Nu doar cula lui Tudor Maldăr este învăluită în legende, ci și altele. Astfel, despre cula din Zătreni, tot în județul Vâlcea, se zice că a fost pierdută la jocul de cărți de un boier descreierat. Cula lui Tudor Vladimirescu, din satul Cerneți, comuna Șimian, județul Mehedinți, este alcătuită din parter și un cat. Comandantul pandurilor a mai avut proprietăți pe acolo, printre care o casă cu prăvălie, o moară, vie și livadă pe deal, deasupra satului.

Aceste date sunt confirmate de diata, adică testamentul, sulgerului Tudor, de la 1812, pe când avea de gând să plece în Rusia. Ultima oară când Domnul Tudor a trecut pe la gospodăria sa din Cerneți a fost pe 29 ianuarie 1821. Peste doar trei luni, la 26 aprilie, comandantul pandurilor a fost asasinat de eteriștii greci și aruncat într-o fântână în satul Golești, în apropiere de Târgoviște. Se pare că, de cele mai multe ori, istoria românilor a fost tragică.

Adrian BUCURESCU
Foto: Florin EȘANU

Datini de Crăciun

Mergând adeseori prin țară, pentru semnalarea și salvgardarea monumentelor istorice și de arhitectură, am avut prilejul de a întâlni și tradiții autentice, dar care, din nefericire, sunt pe cale de dispariție. Am constatat că unele au și dispărut, locul lor fiind luat de obiceiuri de aiurea, care, încă neîmpământenite, sunt de un kitsch înfiorător.

Ca să nu dispară măcar din memoria urmașilor noștri, am notat ce s-a mai păstrat din ele, dar și cum se manifestau pe vremea când cultura noastră populară nu era încă poluată de culturnici sau, mai nou, de maneliști.

Și pentru că suntem în preajma Crăciunului, să vedem pe unde și ce au mai păstrat românii din datinile autentice legate de această mare sărbătoare. Evident, acestea s-au conservat la țară, dar nici acolo în toate satele, ci, de obicei, în cele mai izolate. Din acest punct de vedere, Bucovina, Maramureșul și Țara Moților, în general ținuturile muntoase, sunt cele mai aproape de spiritualitatea românească de odinioară.

Pe ici, pe colo mai sunt însă și sate din alte zone care își mențin încă formele tradiționale de viață. E limpede că fără tradiții am fi ai nimănui și că e bine să le păstrăm, pe cele pe care le mai avem, cât mai curate.

Florile dalbe

Am primit la Orăștioara, sat aflat aproape de cetatea Sarmizegetusa Regia, o explicație cu privire la florile dalbe, ce apar frecvent ca refren în colinde din toate zonele țării. Am înțeles că aceste flori sunt atribuite îndeosebi mărului, pom sacru care crește și în Grădina Raiului.

O reflectare a acestei grădini, ca într-o oglindă, se găsește și în țara noastră, numai că nu o poate vedea oricine. Din Grădina Vrăjită, unde hălăduiesc Zânele, Minunatele sau Frumoasele, se răspândesc în țară cele mai frumoase și înmiresmate flori, precum și ierburile de leac. Se spune că această grădină se află într-o întinsă poiană înconjurată de colțuri de stânci. Intrarea în grădină este tare primejdioasă, deoarece Frumoasele fură puterile oamenilor, mai ales ale celor care, fie din prostie, fie din neștiință, se culcă pe pajiștile lor înflorite.

Numai cei pricepuți în vrăji pot culege, nu doar vara, ci și iarna, florile dalbe, bune de leac. Astfel de flori au cules și cei trei păstori sau magi de la Răsărit, cum se vede într-un colind: „Trei păstori se întâlniră / Raza Soarelui, / Şi așa se sfătuiră / Haideți, fraților, să mergem, / Floricele să culegem / Şi să facem o cunună, / S-o-mpletim cu voie bună, / Să i-o ducem lui Cristos, / Să ne fie de folos!”. Cu astfel de flori minunate se împodobesc casele deosebite: „Ce case-s aceste case / Înalte și-așa frumoase, / Așa-nalte, minunate, / De străbunii brazi vegheate? / În ușori / Smocuri de flori, / La ferești / Jerbe domnești”.

Ignatul sau Crăciunul țiganilor

Se spune că Dumnezeu a lăsat Crăciunul ca omul să fie sătul în această zi. Cine nu are porc gras de Crăciun nu poate spune că a fost fericit în acel an. Porcul și mistrețul apar deseori în vestigiile cultuale descoperite în vechile  teritorii ale tracilor. Se poate spune că la 20 decembrie, când e Ignatul, geto-dacii aveau un ritual privind sacrificarea porcului și că românii au moștenit obiceiul, căci altfel nu se explică de ce, în toiul postului de Crăciun, acestui animal i se face pomana, care e mâncată de cei care participă la tăiere.

În Ajunul Ignatului se fierbe grâu, capul familiei îl tămâiază și îl binecuvântează. Din acest grâu mănâncă toți ai casei, iar ce rămâne se dă în zori la păsări. Musafirul intrat în Ajun în casă e poftit să șadă, ca astfel și cloștile să clocească bine. În ziua de Ignat nu se lucrează, ci se taie porcul. Se spune că în noaptea spre Ignat porcul își visează cuțitul sau se visează la gât cu mărgele roșii.

Se zice că porcul care nu a fost tăiat în această zi nu se mai îngrașă, căci și-a văzut cuțitul. Sfântul Ignat se arată porcilor și le spune că vor muri; el ia sufletele porcilor. Zilei de Ignat i se mai spune în popor și Crăciunul țiganilor, fiindcă, pe când erau robi, ei tăiau porcul și primeau ceva carne de pomană. La tăiatul porcului să nu fie de față oameni miloși, căci atunci animalul moare greu și carnea lui nu mai e bună.

Dacă în inima porcului se găsește mult sânge „înghețat”, e semn că stăpânul va avea noroc la bani. Când se taie porcul, e bine să te ungi cu sânge pe obraz, ca să fii ferit de vărsat. Se ia un dovleac, i se taie coada și se păstrează pentru leac de bube dulci la copii. E rău să lucrezi în ziua de Ignat, fiindcă îți vor rupe porcii bulendrele întinse pe gard. Cine nu aude la Ignat porc tăindu-se e bine să-și înțepe degetul cu un ac, ca măcar să vadă sânge.

Când se taie porcul, e bine să se dea de pomană o strachină plină cu făină și o mână de sare, ca să nu se îmbolnăvească porcii rămași în viață. Se oprește sângele unui porc negru într-o strachină cu mei; după ce se usucă, se macină și se afumă copiii, ca să le treacă de guturai și sperietură. Tot de Ignat e bine să te mânjești cu sânge de porc pe față, ca să fii roșu în obraz și sănătos peste an.

Untura de la un porc negru tăiat la Ignat e bună la vrăji, îndeosebi pentru bunul mers al oilor. Cu grăsimea de porc tăiat la Ignat se unge un mort bănuit a fi strigoi. Cu untura de la porc negru se ung cei care au dureri de picioare ori junghiuri. Cu carnea de porc negru tăiat în această zi se vindecă acela ce o mănâncă de boala de spurcat, care e un fel de durere ce se mută prin tot trupul.

Vrăjitoarele gătesc untura mare de la porcul tăiat la Ignat pentru descântece de dragoste și alte farmece. Ca să împiedici vrăjitoarele care umblă în această noapte să ia belșugul casei, trebuie să presari mei și sare împrejurul casei, al hambarelor și al curții. Femeile însărcinate țin sărbătoarea Ignatului, ca să nască prunci întregi la minte și la trup. De la Ignat până la Crăciun femeile nu trebuie să mai toarcă.

În ziua de Ignat, gospodinele pisează grâu, ca să aibă până la Crăciun; din acest grâu fac turte, zise în Muntenia „cârpele Domnului Hristos”, iar în Moldova „pelincile Domnului”, pe care le mănâncă în Ajunul Crăciunului cu miere și nuci. Pelincă înseamnă „scutec”. Cine lucrează de Ignat cade bolnav și „ignează”, adică face convulsii ca porcul când este tăiat.
Prin unele sate din Bărăgan turtele se fac din aluat, iar în dimineața din Ajunul Crăciunului femeile le coc pe fierul plugului sau pe alt fier, le ung cu miere, pun deasupra grâu fiert, mieji de nucă și scorțișoară și le împart cu o lumânare aprinsă.

Legatul fiarelor

În Bucovina, în Ajunul Crăciunului se pun pe masă un colac și un pahar cu apă, deoarece se spune că sufletele celor răposați vin în această noapte pe la casele lor, gustă din colac și-și udă gura cu apă. În Muntenia, în pahar se pune vin. În Ajunul Crăciunului, stuparii din Teleorman nu dau nimic din casă, ca albinelor să le meargă bine și să nu părăsească stupul pe vremea roitului.

În Ajunul Crăciunului nu e bine să te bați, nici măcar în glumă, cu cineva, căci faci buboaie peste an. În Bărăgan se spune că nu trebuie să fie lăsați copiii să mai cânte colinde, că le ies bube. Maramureșenii spun că e blestemată femeia care nu pune de Crăciun pe masă față de masă cu ciucalăi, pe pereți șterguri tărcate, adică brodate, și pe pat perne cu fețe tărcate.

Aluatul frământat în noaptea de Crăciun e bun împotriva deochiului la vite. Ca să ai noroc în gospodărie, trebuie să-ți păzești bine vitele, nu doar pentru sănătate, dar să le ferești și de sălbăticiuni, mai ales de lupi. Întru aceasta, în Maramureș se ține un obicei, de la Crăciun și până la Sân-Vasile, numit Legatul Fiarelor. Astfel, în noaptea Crăciunului, masa pe care e așezată o pâine magică, zisă Stolnicul, se înconjoară cu un lanț de fier. În ziua de Anul Nou, această pâine este tăiată, iar feliile sunt mâncate de copii și de animale.

Lanțul cu care a fost legată masa se pune în fața grajdului, iar feliile sunt mâncate de copii și de vite. În sate din alte ținuturi, lanțul magic înconjura și casa, la Crăciun, așa cum se spune și într-un colind de familie: „Ale cui, sunt, Doamne, ceste case? / Oi Ler oi d-ai Ler oi, Doamne, Ler, / Așa ‘nalte, minunate, / Cu lanțuri de fier legate, / Cu porțile ferecate?”.

Paharul de Aur

Un pahar ritual, cu care se bea la zile mari, cum e și Crăciunul, este Paharul de Aur, din care se bea și în alte momente solemne, cum ar fi botezul, cununia ș.a., fiind un bun al familiei, transmis din generație în generație. Pentru cine mai are un astfel de pahar, el este magic, având și puterea de a vindeca tot felul de boli. Unele astfel de pahare poartă inscripții misterioase, de bună seamă luate din graiul strămoșilor daci.

De altfel, în mijlocul marii patere de aur din Tezaurul de la Pietroasele, Marea Zeiță a dacilor ține un asemenea pahar în mâini. Iată cum îl descrie un colind de laudă a gazdelor: „Iar la umbra pomilor / Şade Nada Florilor; / C-un pahar galben în mână, / Tot închină și suspină. / Pe toarta paharului / Scrisă-i raza Soarelui, / Pe fundul paharului, / Scris îi spicul grâului, / Şi numele Domnului. / De unde ține cu mâna, / Scrisă-i Luna și Lumina”. Când beau rachiu sau vin în sărbătorile Crăciunului, românii nu zic că beau, ci că se cinstesc.

Crăciunul Mare

În Banat se spune că la 25 decembrie este Crăciunul Mare, iar la Anul Nou este Crăciunul Mic sau Fratele Crăciunului. Despre Moș Ajun unii români spun că a fost baciul aflat în slujba lui Moș Crăciun, stăpânul staulului unde s-a petrecut Miraculoasa Naștere.

Prin sate din alte zone, în Ajunul Crăciunului se ung pâinile pe deasupra cu muruială de făină de grâu, ca ele să nu crape, iar cu muruiala care a rămas se ung pomii din grădină, ca în vară să fie încărcați de roade. În Ajunul Crăciunului li se dă copiilor să mănânce dovleac, ca să fie grași peste an. În ziua de Crăciun nu se mătură în casă, ci a doua zi, iar după ce ai măturat e bine să duci gunoiul acela la pomi, ca să-i ajuți să fie roditori.

În Bucovina, colacii de Crăciun se fac în formă de 8 și se păstrează până primăvara, când se afumă și se tămâiază boii și plugul înainte de pornitul la arat; apoi colacii se mănâncă de plugari în țarină. În noaptea de Crăciun, bănățencele pun un ban de argint și o nucă în apa de spălat, ca să fie mai frumoase, mai sănătoase și mai bogate în anul ce vine. În aceeași noapte, gospodarii din Banat pun mâna pe toate uneltele din curte, ca să le poată întrebuința cu spor peste an.

În noaptea de Ajun se curăță hornul, iar funinginea e pusă la rădăcina pomilor, ca să aibă rod bogat. Tot atunci se face priveghi, iar pe masă este pus un colac cu un cuțit înfipt în el. Masa rămâne întinsă toată noaptea, timp în care și focul trebuie să ardă în sobă. Odinioară, în Ajunul Crăciunului se postea pentru Maica Precista, ea fiind în această zi muncită și supărată.

În noaptea de Crăciun se deschide cerul, iar cel care aude cocoșii cântând în cer va avea noroc la bani și va fi sănătos tot anul. Tot în această noapte, fetele mari pun o strachină pe prispă sau sub fereastră, nădăjduind să-și vadă ursitul când acesta vine să mănânce.

Cum arată, de fapt, Moș Crăciun

Pe vremea comunismului, Crăciunul nostru fusese înlocuit cu un fel de activist în pufoaică roșie, al cărui nume, „Moș Gerilă”, era împrumutat din rusescul Deadea Moroz – „Moșneagul Ger”. Am scăpat de arătarea muscălească și am dat de una și mai și, anume „Santa Claus”, un măscărici pripășit din Apus, dar deja înfipt bine la noi.

El apare încă de la începutul lunii noiembrie, făcând reclame la diferite produse, merge la Parlament și în alte cluburi de faimă îndoielnică. Tot el patronează și petreceri unde se mănâncă de dulce în plin post al Crăciunului și se cântă manele. Uneori este însoțit de niște pațachine în minijupe, zise „crăciunițe”, și spune bancuri deșucheate. Din păcate, mulți români au renunțat la autenticul Moș Crăciun, complăcându-se în blasfemia cu „Santa Claus”. Cum arăta Crăciunul românesc ne-o spun colindele.

El este sfântul care șade în Rai de-a dreapta lui Dumnezeu. Uneori se îmbracă în veșmânt alb, împodobit cu astre: „Dar în pârâu cine se scaldă? / Scaldă-și bătrânul Crăciun. / Se scălda și se-mbăia, / Veșmânt albu-și primenea / Şi pe scară se urca, / Cu Luceafărul jucând, / Cu Luna frumos cântând. / Iar veșmântul strălucea, / Strălucea ca lumina”. Alteori poartă straie „mohorâte”, adică roșii sau întunecate, cu semnele cerului: „Căci vouă v-am nimerit / Buni colindători, / Printre ei și Moș Crăciun. / Dacă voi nu-mi credeți, / Ieșiți afară și-l vedeți: / Frumos mi-este-mpodobit / Cu veșmântul mohorât; / Larg mi-e-ntins până-n pământ; Jur-prejurul trupului / Scris e cerul plin de stele /Şi câmpul cu florile; / Cam din spate și din piept / Scrisă-i Luna cu Soarele; / Cam pe-ai lui dalbi umerei / Joacă doi luceferei”. Alteori, veșmântul lui Moș Crăciun e argintat și aurit: „Junii buni așa grăiară: / – Am pornit la colindat, / Lin mai lin, Soare senin, / Chiar la curtea lui Crăciun. / Iar Crăciunul ăl bătrânul, / În veșmântul argintat, / Pe la poale d-aurat, / Înainte le ieșiră / Cu toți sfinții dimprejur”. În legende, Moș Crăciun călătorește într-o sanie cu tălpici de argint, trasă uneori de telegari sau de cerbi stretini. Alteori, el strălucește ca Soarele și vine pe un cal auriu: „Şi mă uit din deal în vale / Şi-mi văd Soare când răsare; / Dar nu-i Soare când răsare / Şi mi-i Moș Crăciun călare. / Dar ce fel de cal îmi are? / Ia, un cal cam gălbior”.

Pomul de Crăciun

Obiceiul împodobirii bradului de Crăciun a pătruns în regatul României o dată cu Carol I și nemții veniți cu el, iar în Ardeal de la sașii de acolo. Pe vremuri, românii împodobeau de Crăciun un pom. De aceea a rămas până astăzi denumirea de „pom de Crăciun”.

De pildă, în Ţinutul Codrenilor, din județul Satu Mare, pomul Crăciunului se deosebește de bradul cu ornamente orășenești. Cel mai răspândit este pomul cu cercuri din nuiele de salcie sau din sârmă îmbrăcate în hârtie colorată, iar peste ele sunt trecute sfori din ață de fuior pe care sunt înșirate boabe de fasole albă. În alte sate se face un pom împodobit cu paie de grâu tăiate scurt și înșirate pe sfoară, delimitate de floricele de porumb.

Fasolea albă simbolizează „curățarea sufletului”. Unii români preferă pomișorul de vâsc, pe care îl împodobesc cu panglici de cârpă sau de hârtie colorată. În unele sate din Bărăgan, pomul de Crăciun se făcea, nu cu mult timp în urmă, dintr-un puiet de măr răsădit într-un ghiveci cu pământ. Pomișorul se împodobea cu funde colorate, cu clopoței și cu fire de borangic, cu covrigei sau colăcei, iar după ce trecea Crăciunul se fixa, cu ghiveciul ascuns de un macat sau o scoarță, pe plugul tras de cai cu care umblau flăcăii în Ajunul Anului Nou. După intrarea în noul an, el se răsădea din nou în grădină sau în livadă.

Misterele orfice

Încă din zorii zilei premergătoare Crăciunului, copiii umblă cu „Bună dimineața” sau cu „Moș Ajunul”, cântând colinde specifice vârstei lor. În schimbul colindelor, ei primesc „colindețe”, mere și nuci în traistă, precum și bani în punguțe. Aceste daruri se dau pentru sufletele celor morți, pentru sănătatea celor vii și pentru belșug.

De la Ignat și până a doua zi de Crăciun, sau în Ajunul Crăciunului și în Ajunul Anului Nou, flăcăii umblă și ei cu colindul. În ceata lor apare, de cele mai multe ori, un misterios personaj zoomorf, cam același în toate satele, dar cu nume diferite: Brezaia, Turca, Borița sau Capra.

Toate aceste denumiri provin din graiul geto-dacilor, unde sunt atestate cuvinte ca BER-ZOVIA  – „Blană de Urs”, D-ORICLOS sau T-URICLA – „Care (se) aude”, „Vestitorul”; Prevestirea”, PORATA – „Care (se) ascunde” și C-APORA – „Care (se) apără”. Personajul merge înaintea cetei, fiindcă marele profet al geto-dacilor, Orfeu, avea și atributul de „Înainte-Mergătorul”.

Așadar, acest personaj principal al cetei de feciori e simbolul lui Orfeu, care, trăind într-o vreme în sălbăticie, a căpătat și supranumele de „Sălbaticul; Fiara”. Alte tipuri de măști, întâlnite în răstimpul dintre Crăciun și Anul Nou, trimit la denumirea de KAP-NOVATAI – „Cap Nevăzut” a preoților geto-daci.

Prohodul Crăciunului

În unele părți din Ardeal, în ziua de 28 decembrie, cetele de feciori înmormântează Crăciunul Vechi, apoi asistă, împreună cu tot satul, la renașterea Crăciunului. Feciorii, adunați la „Casa Jocului”, îl aleg pe cel ce-l va întruchipa pe Crăciun.

Acesta e așezat pe o scară de lemn și acoperit, pentru a nu fi recunoscut de săteni. În vreme ce e petrecut la râu, „pe ultimul drum”, cortegiul funerar cântă „morțește”, adică bocește, popa slujește ca la un om mort, dascălul răspunde la „ectenii”, iar ceterașii cântă ca la o înmormântare de tineri căsătoriți.

Iată un astfel de text ritual, cântat pe melodia Prohodului creștin, pe care l-am cules de la Vasile Borza, pe vremuri gemar, din satul Călata, comuna Călățele, județul Cluj: „În adânc, viață, / Pus ai fost, Crăciune, / Meri pe Apa Sâmbetei și nu mai veni, / C-a venit un alt Crăciun, cu mult mai bun!”. După ce i se dau „iertările” și „i se dezleagă păcatele”, „mortul” este aruncat pe gheață. Atunci, Crăciunul renăscut se ridică în picioare, ca să-l vadă tot satul.

Însoțit de feciori, în cântări de joc, acest nou Crăciun se întoarce la „Casa Jocului”, unde se desfășoară Pomana Crăciunului ce a trecut. Astfel, precum Crăciunul Nou, poate veni și sărbătoarea Anului Nou, bogată și ea în datini, în bucurie și în nădejde.

Adrian BUCURESCU

Alternative ieftine la Valea Prahovei

Adorată de turistul bucureştean de week-end, Valea Prahovei este pe cale să devină o destinaţie prohibită pentru cei care vor să petreacă o vacanţă la munte iarna, la un preţ decent. Vă prezentăm în continuare câteva alternative la destinaţiile de pe Valea Prahovei.

Situate la o distanţă de aproximativ cinci ore de mers cu maşina de Bucureşti (adică nu cu mult mai mult decât durează o călătorie până la Predeal într-o zi de vineri sau de sâmbătă), staţiunile Straja şi Lupeni punctează decisiv la capitolul tarife şi ospitalitate.

Astfel, cabanierii din Straja şi Lupeni au anunţat că îi aşteaptă pe turişti cu tarife reduse, pentru ca iubitorii sporturilor de iarnă să nu resimtă şi mai mult diminuarea salariilor.
În staţiunea montană Straja turiştii vor fi întâmpinaţi de colindători. Craii au început să colinde încă de duminică şi se vor opri doar după sărbătorile de iarnă. În perioada Crăciunului, în Straja vor fi prezente chiar şi trei cete de crai, care vor vesti Naşterea lui Iisus Hristos.

Omul de afaceri Emil Părău, unul dintre cei mai puternici investitori în turism din judeţul Hunedoara şi, totodată, administratorul instalaţiilor de transport pe cablu, spune că anul acesta tarifele la cazare au scăzut faţă de cele de anul trecut. Motivul este acela ca  oamenii să nu resimtă şi mai dureros perioada de criză şi să-şi poată permite o vacanţă decentă.

„Am făcut o reducere a tarifelor faţă de anul trecut de 20-25%, pentru că şi salariile au scăzut. Tarifele pornesc de la 35 lei de persoană pe noapte şi ajung până la maximum 55 lei de persoană la apartament”, a declarat Emil Părău.

Pentru sărbătorile de iarnă, turiştii sunt aşteptaţi cu bucate tradiţionale, unele dintre ele chiar omologate la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci: sloiul de oaie Montana, care se pregăteşte chiar în Straja, brânza Burebista sau cârnaţii de casă.
„Mai venim şi cu reduceri de preţuri la instalaţiile de transport pe cablu, iar din acest an ne-am

propus să-i învăţăm pe copii să schieze în cadrul Clubului de Schi care este înregistrat la Federaţie, iar profesorii sunt acreditaţi de minister”, mai spune Părău.

Turiștii de la Straja vor fi întâmpinați de colindători

Oferta de cazare în Straja este deosebit de bogată. Capacitatea maximă de cazare este de 3.000 de locuri. În plus, iubitorii sporturilor de iarnă au la dispoziţie şase pârtii, toate cu instalaţii de transport şi nocturnă, cu diferite grade de dificultate. De asemenea, de anul acesta în Straja au fost puse în funcţiune şase tunuri de zăpadă.

Şi în Parâng, pentru a-i atrage pe turişti, cabanierii au ajustat puţin preţurile, chiar dacă acestea nu au mai fost majorate de aproape trei ani. Astfel, un loc de cazare în cabanele particulare din Masivul Parâng are un preţ cuprins între 30 şi 60 lei pe noapte, însă pentru grupuri de turişti sau pentru perioade mai mari de timp, cabanierii sunt dispuşi la reduceri considerabile negociate la faţa locului.

Aici sunt aproximativ 1.500 de locuri de cazare la cabane, vile sau la particulari. Cele zece pârtii sunt întreținute cu utilaje de bătut zăpada şi sunt deservite de şase teleschiuri şi un telescaun.

Cavnic, schi în Maramureş

Sute de oameni populează în fiecare week-end pârtiile din Parâng. Mai puţin accesibilă turiştilor din jumătatea de sud a ţării, zona Cavnicului impresionează prin pitoresc. Oraşul este situat între vârfurile Mogoşa, Rotunda şi Hika ale munţilor Gutin.

Localitatea este situată în centrul judeţului Maramureş, la 30 de kilometri de municipiul Baia Mare şi 40 de kilometri de Sighetu Marmaţiei, fiind  înconjurată de cinci comune: Siseşti la sud-vest, Ocna Şugatag la nord, Budeşti şi Băiuţ la nord-est şi Cerneşti la sud.

Datorită amplasării într-o regiune muntoasă, verile la Cavnic nu sunt prea călduroase, temperaturile medii nedepăşind decât rareori 30 de grade. Iernile sunt, în general, blânde şi bogate în zăpadă, stratul de nea fiind în mod normal de aproximativ un metru, iar temperaturile sub -20 grade Celsius reprezentând excepţii de scurtă durată.

Preţul la cazare pleacă de la 45 lei pe zi şi persoană. La baza pârtiei din Cavnic sunt două cabane dotate cu living, bucătărie, două băi şi două dormitoare. Preţul pentru o cabană este de 450 lei pe noapte. Alte posibilităţi de cazare sunt în staţiunea Ocna Şugatag, la o distanţă de aproximativ 12 kilometri, sau în pensiunile din oraşul Cavnic.

Tarifele la teleschi în Cavnic variază între 15 lei (trei urcări), 30 lei pentru o oră, 130 lei pentru o zi şi 600 lei pentru o întreagă săptămână.

Durău, schi timp de patru luni pe an

Situată la o altitudine de 800 de metri, la poalele Masivului Ceahlău, staţiunea Durău reprezintă un loc ideal pentru săniuş şi schi, atât pentru începători, cât şi pentru avansaţi. Sezonul de schi durează din decembrie până în martie. Teleschiul instalat la Durău are lungimea de 350 metri şi diferenţa de nivel de 35 metri.

Pârtia de schi Poiana Soarelui – Durău are următoarele date tehnice: lungime – 450 metri, altitudine la plecare – 835 metri, altitudine la sosire – 800 metri, dificultate – minimă, diferenţa de nivel – 35 metri. Pârtia se află la şase kilometri sud-vest de comuna Ceahlău, la nouă kilometri vest de lacul de acumulare Izvorul Muntelui de pe râul Bicaz şi la 60 kilometri nord-vest de municipiul Piatra Neamţ.

Nu există reţea feroviară în zonă. Turiştii au la dispoziţie patru-cinci hoteluri şi câteva duzini de pensiuni decente. Preţul pentru o cameră dublă la standard de trei stele pleacă de la 20 euro.
Arieşeni, o perlă a Apusenilor

Comuna Arieşeni se află la graniţa dintre judeţele Alba şi Bihor, la o altitudine de 950 metri, reprezentând un punct de plecare în traseele de escaladă şi drumeţie din Munţii Apuseni. Pe timp de iarnă, în această zonă funcţionează pârtia de schi Vârtop Arieşeni.

Sezonul de schi în această regiune începe din luna decembrie şi durează până în martie sau aprilie. Pârtia de schi Vârtop, foarte bine îngrijită şi dotată cu teleschi şi utilaje de întreţinere a zăpezii, are o lungime totală de 1.000 de metri, cu o diferenţă de altitudine de 200 metri, grad de dificultate mediu, beneficiind şi de instalaţie de nocturnă.

Echipamentul pentru schi sau alte sporturi de iarnă poate fi închiriat de la localnici sau de la comercianţi, la preţuri modice. Astfel, săniuţa se închiriază cu preţuri de la 10 lei pe zi, iar schiurile – de la 20 lei.

În zonă există aproape 100 de pensiuni cu condiţii şi tarife pentru toate gusturile. De exemplu, o cameră dublă la trei stele costă pentru o noapte în jur de 120-150 lei (cu mic-dejun inclus).
Noi pârtii

Pârtia Vârtop este în proprietatea Primăriei Arieşeni, iar autorităţile locale intenţionează ca în viitorul apropiat să mai amenajeze încă patru pârtii. Consiliul Local Arieşeni va concesiona 50 de hectare de teren investitorilor care intenţionează să construiască hoteluri şi vile în apropierea pârtiei de schi.

Carmen COSMAN
Daniel POPA

Târgurile de Crăciun trec în online

Pentru cei care nu au timp să colinde zeci de magazine în căutarea cadourilor de Crăciun, a apărut versiunea online a târgurilor de sărbători. Prima ediție a unui astfel de  târg din web-ul românesc se va desfășura între 8 și 12 decembrie. Vizitatorii vor găsi 16 standuri virtuale.
Prima ediție a târgului online Christmas Gifts 2010 va fi găsită la adresa pe vexpo.ro. Vizitatorii pot identifica aici în câteva minute cadoul dorit pentru cei apropiați, evitând astfel drumurile prin zeci de magazine și aglomerația din trafic. Organizatorii au pregătit 16 standuri de unde vizitatorii târgului pot alege cadourile.

Christmas Gifts 2010 este locul virtual unde vizitatorii vor găsi oferte de cadouri dedicate, în primul rând, prichindeilor, expozanții având însă pregătite cadouri și pentru părinți. Minivacanţe de Crăciun sau la ski (oferite de Paralela 45, Complex Hotelier EDEN Predeal), accesorii și ținute pentru doamne și domnișoare (de la Trendissimo), gadget-uri high-tech, produse electronice şi jucării (CHICCO), încălțăminte și hăinuțe pentru copii (Bondarel), acestea sunt doar câteva dintre cadourile pe care expozanții le-au pregătit pentru vizitatorii târgului. Prin simpla înregistrare pe pagina evenimentului, www.vexpo.ro/christmas-gifts, participanții pot câștiga prin tragere la sorţi unul dintre premiile oferite de sponsorii evenimentului.

Accesul la ofertele expozanților se va face prin intermediul unei platforme 3D, aceeași care a asigurat succesul de public pentru târgul de turism Travel Expo 2010 (aproximativ 17.000 de vizitatori) organizat de Perfect Tour în luna octombrie.

„Un târg online oferă avantaje tuturor participanților la eveniment, indiferent de postura în care se prezintă: expozant, vizitator sau organizator”, a declarat Tudor Bărbulescu, project manager.

În cazul expozanților, avantajele sunt: costuri reduse de participare cu până la 70% faţă de costurile unui eveniment real (pentru producție, logistică și resurse umane); atingerea unor obiective concrete de marketing prin mediatizarea evenimentului în presa scrisă și online atât pe parcursul târgului, cât și ante/post eveniment; contact direct între expozant și potențial cumpărător prin intermediul platformei chat (intre 12.000 și 15.000 de vizitatori preconizați pentru cele cinci zile de desfășurare).

Pentru vizitatori avantajele sunt: acces facil şi rapid la ofertele expozanţilor (practic, se pot conecta de oriunde prin intermediul unei conexiuni de internet); beneficiază de discounturi, oferte promoţionale şi concursuri oferite de organizatorii, partenerii şi sponsorii evenimentului; socializare prin intermediul camerei chat, dar, mai ales, prin zona Lounge, unde îi aşteaptă câteva surprize plăcute.

Platforma este dedicată organizării de târguri și expoziții în mediul virtual, existând și posibilitatea realizării de evenimente la cerere pentru diverse organizații sau companii, indiferent de domeniul de activitate.

Platforme noi

Echipa VeXPO pregăteşte alte două platforme ce urmează a fi lansate în decursul acestui an, acestea oferind posibilitatea organizării de traininguri şi congrese virtuale. „Pentru a evita costurile și inconvenientele legate de deplasare, atât organizațiile, cât și profesioniștii independenți se îndreaptă către instruirea și furnizarea de programe educaţionale realizate în mediul virtual, cele două platforme venind astfel în sprijinul acestora”, a declarat Tudor Bărbulescu.

Precedente multiple

Inițiativa românească de a organiza un târg de Crăciun online are multiple precedente în alte alte țări. Unul dintre cele mai cunoscute exemple este http://www.christmasgifts.org/. Vizitatorii acestuia pot găsi o mare varietate de cadouri de Crăciun, grupate în opt mari categorii (delicatese, coșuri cu cadouri, jucării și jocuri, ornamente, unicate, cadouri personalizate, daruri pentru mediul corporatist și oferte „last minute”).

„Nevoia companiilor de a comunica cu toate părțile interesate, în special cu potențialii clienți, nu a fost niciodată mai mare. Trăim într-o lume în care colaborarea, crearea de rețele și schimbul de informații sunt critice, iar a aduce oamenii impreună poate fi o provocare, având în vedere costurile de deplasare și constrângerile de timp”, a afirmat project managerul vexpo.ro, Tudor Bărbulescu.

IT – domeniul în care se văd rezultatele investițiilor

În plină criză economică, când din toate părțile se anunță scăderi dramatice ale investițiilor străine, iar analiștii economici par din ce în ce mai pesimiști, iată că trei dintre cele mai mari companii din lume – Intel, Google și HP – sfidează toate aceste proiecții negative și au ales România pentru a-și demara în forță, de aici, planurile de dezvoltare ce vizează întreaga zonă europeană. Toate anunțurile s-au făcut la o diferență de doar câteva zile unul de celălalt.
Cel mai recent eveniment de acest gen este deschiderea Intel Romania Software Development Center, o investiție a Intel Software and Services Group (SSG), a cărei valoare se ridică la mai multe milioane de euro. Este, de fapt, primul proiect greenfield (dezvoltat de la zero) realizat de compania americană în acest sector în Europa.

Centrul se va concentra pe dezvoltarea de soluții pentru dispozitive inteligente bazate pe arhitectura Intel, incluzând smartphone-uri sau alte echipamente de uz general. De ce tocmai în România? Răspunsul l-a dat Renée James, Intel Senior Vice President și General Manager, Software and Services Group: „Avem nevoie de cei mai buni dezvoltatori de software, care să îndeplinească viziunea și planurile companiei. Intel are o experiență impresionantă în dezvoltarea și producerea de microprocesoare, iar România este o locație potrivită pentru dezvoltarea de software datorită unui mediu universitar prolific și apropierii de clienți și de partenerii din ecosistem”.

„A durat câteva luni până să stabilim în ce țară să deschidem centrul. Vrem să fim aproape de clienții și partenerii noștri”, a spus și vicepreședintele Intel Software&Services Group, Kostas Katsohirakis, la București. La rândul său, directorul Intel Labs Europe, Martin Curley, a afirmat că Intel a decis să deschidă un centru în România și ca urmare a succesului Wind River, firmă prin care Intel dezvoltă software la Galați.

„În România vom angaja inițial 25 de programatori, numărul acestora urmând să crească în timp de 3-4 ori, o dată cu diversificarea proiectelor”, a mai spus Katsohirakis.

Scenariile de dezvoltare aplicate până acum de Intel arată că centrele de acest tip ajung rapid la câteva sute de angajați, situație care se va repeta cel mai probabil și în România. La fel au procedat, de altfel, și alte companii de top din industria globală, precum Amazon, Adobe, HP, IBM, Nokia, Microsoft sau Oracle, care au deja împreună mii de angajați în România, la București, dar și în centre universitare precum Iași sau Cluj.

Investițiile continuă

Și Google va avea, începând tot cu această lună, o prezență oficială în România, deschizându-și un biou de afaceri în București. Biroul va fi coordonat de o echipă locală condusă de Dan Bulucea, care a lucrat în ultimii 12 ani în cadrul Microsoft. „România este o țară foarte interesantă pentru Google, unde vedem oportunități atât în ce privește utilizatorii individuali, cât și companiile”, a declarat Dan Bulucea.

O altă investiție importantă a venit în aceste zile din partea Hewlett-Packard, care a ales tot România ca punct de plecare al planurilor sale, deschizând la București primul său magazin propriu din Europa.
Compania americană a investit peste 100.000 euro într-un spațiu de 100 mp, unde se vor vinde exclusiv produsele sale.

Magazinul se află în Mall Plaza și este dezvoltat în colaborare cu Altex, care a pus la dispoziție spațiul, dar și personalul.
Americanii vor mai deschide astfel de magazine în țări precum Croația, Serbia și Spania, dar important este faptul că acest semnal a fost dat din România.

Explicație

O explicație a acestei efervescențe pe acest segment de activitate a fost dată de Mihai Tudor, directorul subsidiarei locale a gigantului IT american IBM, care spune că decizia Intel arată că „România rămâne în centrul atenției celor mai mari companii IT”, pentru că are capacitatea de a livra forță de muncă bine calificată în acest domeniu. „IT este unul dintre puținele domenii din România în care se văd rezultatele investițiilor”, a adăugat el.
IBM a deschis în 2000 primul său centru din București, iar acum are o subsidiară și în Brașov și a ajuns la peste 1.400 de angajați.

„Costurile cu forța de muncă sunt foarte competitive, România este o țară stabilă politic, iar relația dintre mediul politic și alte companii din SUA este foarte bună”, este de părere și Alexander Weigl, director general al centrului de servicii Global eBusiness Operations Center (Geboc) al Hewlett Packard, unul dintre cei mai mari angajatori din IT de pe piața locală. Centrul avea la sfârșitul lunii octombrie circa 2.500 de angajați, dintre care 600 recrutați în acest an.

„Momentul care a marcat începerea investițiilor masive în IT în România a fost decizia de a elimina venitul pe impozitul programatorilor, iar fostul președinte al Intel Craig Barrett a avut un rol-cheie în realizarea acestui lucru prin declarațiile sale și lobby-ul pe care l-a făcut”, spune Varujan Pambuccian, membru în Comisia IT&C a Camerei Deputaților.

Dina RĂDULESCU

Chiajna, o mânăstire pe un maidan

Una caldă, una rece, cum zice românul. În prima parte a acestui reportaj, găzduită săptămâna trecută, cea „caldă” a fost Biserica „Buna Vestire” din Poiana. În partea a doua, cea „rece” este Mânăstirea Chiajna, „rece” de când a apărut pe pământ.

Cam tot de atunci a început să se ruineze. Stă în bătaia vânturilor și a zăpezilor, pe maidanul de la marginea cartierului Giulești-Sârbi din București, la câțiva metri de calea ferată. De câte ori trece trenul, îi mai cade câte o piatră sau câteva cărămizi. A fost înălțată pe una dintre moșiile doamnei Chiajna, de unde i se trage și numele, altfel neavând nici o legătură cu celebra eroină a lui Alexandru Odobescu.

A fost ctitorită de domnitorul Nicolae Mavrogheni, iubitor de artă și de lux, care a domnit între anii 1786 și 1790. Se pare însă că ridicarea bisericii a început pe timpul domniei predecesorului acestuia, Alexandru Ipsilanti. În perspectiva războiului cu austriecii și cu rușii, la care era nevoită să ia parte și armata Țării Românești, turcii, sosiți în București, bănuindu-l  pe Mavrogheni de trădare, l-au mazilit și l-au ucis. Biserica, ridicată în stil neoclasic, cu un plan arhitectonic deosebit de interesant și frumos, este opera acelorași meșteri care au lucrat și la conacul Văcăreștilor, actualmente complet ruinat.

Se pare că în acest sfânt lăcaș nu s-a slujit niciodată, turcii bombardându-l chiar înainte de târnosire. Pretextul a fost că, prin impunătoarele dimensiuni, biserica părea mai degrabă o cetate decât un lăcaș sfânt. După alte surse, Mânăstirea Chiajna ar fi fost părăsită de groaza ciumei de pe timpul unui Ipsilanti. Alte izvoare spun că ea funcționa încă la leatul 1792, dar că ar fi fost părăsită în vremea altei ciume, când domnea Mihai Suțu. Oricum ar fi fost, actele ei au ars în întregime.

Fanariotul incomod

Ctitorul straniei mânăstiri a fost unul dintre cei mai ciudați fanarioți care au domnit în Țara Românească. Numirea lui ca domn nu a fost bine văzută nici de boieri, nici de norod, de aici trăgându-i-se o groază de pamflete, piese de teatru sau versuri menite a-i face de râs politica și măsurile adoptate. El avea obiceiul de a se amesteca în toate: măturatul ulițelor, mersul la biserică, spovedania, împărtășania, hoțiile și tâlhăriile, prețurile, piețele, dregătoriile, judecățile, organizarea militară, certurile între soți ș.a.m.d.

Domnul umbla deghizat, ca să afle dacă poruncile îi sunt îndeplinite. Iată ce scrie Dionisie Eclesiarhul în acest sens: „Și au început a umbla zioa și noaptea pre ulițe și prin curțile boerești, uneori tiptil, alteori de față, când călare, când pe jos, cu doi-trei arnăuți după el, și cercând care cum să află pe la casele lor”. „Să îmbrăca uneori Mavrogheni Vodă în haine popești, alteori să îmbrăca cu rasă și podcapet, călugărește, și mergea pe la biserici de cerca cum slujesc preoții și pe ce vreame săvârșescu slujba.”

Acest Mavrogheni părea că umblă pe urmele lui Vlad Țepeș: pedepsele erau atât de aspre, punea „să-i înțape fără nici o judecată”, că „fără de voie” norodul se supunea: „Pe atunci nu era a vedea sau a auzi gâlcevindu-se oamenii în sat, sau a să ucide, și nu să auziia nume de hoți undeva, și călătoriia oamenii și neguțătorii oriunde fără frică”. Chiar și preoții au primit „strașnică poruncă” de a fi în slujba enoriașilor. Se spune însă că acorda boieriile oricui plătea bine. Se pare că puterea îi luase mințile, căci a rămas în istoria Bucureștiului prin sminteala de a se plimba pe ulițe în trăsuri sau sănii trase de cerbi cu coarnele poleite cu aur.

Ion Ghica mai spune că în aceste plimbări domnul era însoțit de slugile sale, care se strâmbau la trecători și aruncau vorbe nerușinate femeilor întâlnite în cale, în drum spre chioșcul de la Izvorul Tămăduirii, unde-și lua ciubucul și cafeaua. În lucrarea „Vârtejul nebuniei”, un autor anonim pune pe seama domnitorului următoarea cuvântare: „Boieri, să vă spun, când un căpitan comandă o corabie și galiongiii lui îl ascultă, nu trag unul într-o parte și altul în alta, ci toți într-un suflet caută selametul, salvarea corabiei”.

Istoricul Constantin Giurescu îi laudă lui Mavrogheni calitățile militare, vădit superioare celor dovedite de alți domni fanarioți. Pe lângă Mânăstirea Chiajna, Nicolae Mavrogheni a mai ridicat o biserică, la capătul Podului Mogoșoaiei, lângă actualul Muzeu al Țăranului Român, care dăinuiește și astăzi. Tot el este și ctitorul Spitalului Filantropia.

Și mântuirea este drămuită

Îndelungata ei stare de ruină a făcut ca Mânăstirea Chiajna să fie înconjurată de legende. Se spune că însuși un mitropolit al Țării Românești, Cozma, ar fi murit de ciumă chiar în biserica ei. Apoi, clopotul cel mare ar fi fost aruncat în apele revărsate al Dâmboviței și, după spusele localnicilor, se aude încă bătând în nopțile cu Lună plină.

În fine, în anul 1948 episcopul Antim Nica a făcut o cerere către autoritățile comuniste ca să restaureze biserica, dar a fost refuzat. La cutremurul cel mare din 1977, măreața turlă s-a prăbușit, iar zidurile au slăbit și mai mult. După 1989, când era de așteptat ca noile autorități să se preocupe de restaurarea monumentelor istorice, Mânăstirea Chiajna a devenit adăpost al ritualurilor sataniste, al boschetarilor, al hoților, iar de câțiva ani este folosită ca decor pentru videoclipurile cu manele.

Zidurile sunt pline de tot felul de mâzgăleli. Este înconjurată de groapa de gunoi din această parte a Bucureștiului. Dar nu toți bucureștenii sunt nepăsători față de soarta acestei mânăstiri. Astfel, de mai bine de zece ani, o doamnă din partea locului, Maria Dumitrașcu, bate la ușile Patriarhiei și ale mai multor instituții de stat, încercând să-i urnească pe funcționari și arhitecți la treabă. Promisiuni, amânări… Pe drept cuvânt, doamna Dumitrașcu nu mai are răbdare.

„Aș vrea să văd măcar primele schele înconjurând biserica”, spune dânsa. Totuși, după atâția ani, ceva-ceva pare că a început să se miște. Pe biserică a apărut o inscripție care precizează că este monument istoric. Alături s-a ridicat o cruce de lemn, cum se obișnuiește la bisericile care se vor ridica sau se vor renova. Gunoaiele au fost împinse spre câmp și s-a tasat terenul. Vine însă iarna și lucrurile par iar amânate până la Sfântul Așteaptă. La ce ne-o mai fi trebuind Catedrala Mântuirii Neamului, dacă această mântuire e drămuită într-o totală lipsă de transparență?

Adrian BUCURESCU