Categorii
La zi trimitere stanga (cu foto)

„Ochiul și timpanul” pe firul dumneavoastră

„Ochiul și timpanul” pe firul dumneavoastră

Înainte de 1989, Securitatea, Miliția și celelalte „organe” ale statului ascultau convorbirile telefonice și îi urmăreau pe cei care ieșeau din „rând” pretextând că apără astfel România de trădători și de inamicii orânduririi comuniste. Sute de mii de tone de documente care conțin înregistrări ale unor convorbiri telefonice de dinainte de evenimentele din decembrie ’89 zac și acum prin diferite colțuri ale țării, în timp ce alte mii de astfel de înscrisuri și-au dovedit „utilitatea” ducând la condamnarea unor disidenți sau a unor simpli cetățeni care nu au făcut altceva decât să critice regimul. Acum, după 22 de ani de democrație românească, Guvernul vrea să reintroducă, practic, metoda violării corespondenței: conform unui proiect de lege, furnizorii de servicii de comunicații (telefonie, internet etc) vor fi obligați să stocheze pentru cel puțin șase luni informaţiile privind convorbirile telefonice şi e-mailurile trimise și primite de români.

Normal, totul este „îmbrăcat” democratic: la mijloc ar fi vorba de folosirea acestor date numai atunci când este vorba de anchete în cazuri de criminalitate sau de punere în pericol a siguranței statului, de fapt nu s-ar viziualiza mesajele propriu-zise și nu s-ar asculta convorbirile, ci s-ar urmări doar destinaţia şi durata unei convorbiri precum şi momentul şi locul din, respectiv în care a fost trimis un e-mail ș.a.m.d.

Una peste alta, un noian de intenții bune, mai ales că legea ne-ar fi cerută imperativ de Uniunea Europeană.

Numai că, din păcate, noi, românii, am trăit și înainte de 1989 într-un ocean de intenții bune. De aceea, e clar de ce Guvernul trebuie să chibzuiască de 10 ori până la adoptarea acestei legi controversate.

Iar primul pas, acela de a o pune în dezbatere publică pe site-ul Ministerului Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale, este de bun augur. (D.S.)

Ministerul Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale (MCSI) a lansat spre consultare publică un document controversat pentru noi, românii, cei care încă mai avem temerea vremurilor trecute:

„Proiectul de lege privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de reţele publice de comunicaţii”.

Altfel spus, mai pe înțelesul tuturor, proiectul unei legi care ar permite autorităților să aibă acces la mai multe informaţii privind convorbirile telefonice şi e-mailurile trimise și primite de români.

Teoretic, totul e bine dacă ne gândim că ideea este aceea de a lua măsuri suplimentare pentru protecția oamenilor.

Astfel, legea urmăreşte reglementarea obligaţiei furnizorilor de servicii şi reţele publice de comunicaţii electronice de a reţine anumite date pentru a le pune apoi la dispoziţie autorităţilor competente în scopul utilizării în cadrul activităţilor de cercetare, descoperire şi de urmărire a infracţiunilor grave.

“Dată fiind importanţa datelor de trafic şi localizare pentru cercetarea, descoperirea şi urmărirea penală a infracţiunilor, după cum s-a demonstrat prin cercetări şi experienţa practică a mai multor state membre, la nivel european s-a simţit nevoia de a se asigura că datele generate sau prelucrate în cursul furnizării serviciilor de comunicaţii, sunt păstrate pentru o anumită perioadă (n.r. – între 6 şi 24 de luni), de către furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de reţele publice de comunicaţii”, se scrie în proiectul supus dezbaterii publice.

Printre informaţiile la care statul ar putea avea acces se numără cele legate de destinaţia şi de durata unei convorbiri precum şi de momentul şi locul din, respectiv în care a fost trimis un e-mail.

Ministerul a precizat, în proiectul de lege, că nu va fi vorba despre date legate de conţinutul mesajelor.

Conform documentului, furnizorii de servicii de comunicaţii vor fi obligaţi să stocheze timp de cel puțin şase luni aceste date, pe banii lor. La finalul perioadei de şase luni, datele reţinute vor fi distruse, excepţie făcând doar cele puse deja la dispoziţia autorităţilor.

Lege ca-n UE

Pe 15 martie 2006 a fost aprobată Directiva Uniunii Europene 2006/24/CE privind robligarea furnizorilor de reţele publice şi de servicii de comunicaţii electronice de a asigura crearea unor baze în vederea păstrării datelor, pe o perioadă de 6-24 de luni.

În consecință, pe 18 noiembrie 2008, Parlamentul României a adoptat Legea 298 privind reţinerea datelor, numai că, apoi, Curtea Constituţională a României a abrogat această lege, considerând-o neconstituţională.

În consecință, acum, proiectul iniţiat de MCSI pune în aplicare Directiva 2006/24/CE, în conformitate cu decizia Curţii Constituţionale din 8 octombrie 2009. (T.F.M.)

Categorii
Cultura trimitere stanga (cu foto)

Casa Regală a României și Palatul Universității din Iași

Casa Regală a României și Palatul Universității din Iași

Carol I

Sărbătorirea în toamna trecută  a împlinirii a 150 de ani de când, pe 26 octombrie 1860, s-a înfiinţat, la Iaşi, prima  Universitate din România, a prilejuit Universităţii  ”Alexandru Ioan Cuza” (UAIC)  să reliefeze, în cadrul manifestărilor ce au avut loc, rolul de ctitor al  Regelui Carol I în edificarea monumentalului edificiu prin dezvelirea unei plăci aniversare pe frontispiciul acestuia, care are următorul text:

”Palatul Universitar de la Copou inaugurat la 21 octombrie 1897   în prezenţa  Regelui României Carol I, a Primului Ministru Dimitrie A. Sturdza şi a Ministrului Instrucţiunii Publice şi Cultelor Spiru Haret”.

Respectul pentru adevărul istoric al ctitoriei Palatului de la Copou, cum i se spunea în epocă,  s-a datorat unui istoric, prof.univ. dr. Ion Toderaşcu, a cărui idee de a se realiza această placă, cu propunerea unui  text, a fost acceptată încă din 2004 şi actualizată în 2009 de Senatul UAIC, care a decis ca dezvelirea acesteia să constituie unul din evenimentele programului Jubileului din anul 2010.

Ceea ce s-a şi întâmplat. Puţini au cunoscut această informaţie privind termenul de PALAT, care înalţă atunci când are o motivaţie istorică.

De ce Palatul Universitar de la Copou ? Simplu, fiindcă aşa se numea (şi se numeşte şi astăzi ) această colină, una din cele şapte coline ale Iaşiului. Copou este un toponim emblematic care ţine de vocabularul curent, de mentalul popular al ieşenilor (ieşenii spun: ”în Copou”,  ”Parcul de la Copou”, ”Cazarma din Copou” etc).

Noul edificiu a fost aşezat pe cel mai frumos loc al oraşului, pe un promontoriu de unde prezidează, parcă, viaţa comunităţii, ”un loc sănătos şi bine aerat” (cf. documentului nr 15, pag 44, din volumul cu documente de arhivă „Noul Palat Universitar de la Copou- 100 de ani de la inaugurare ” întocmit de Ion Agrigoroaiei şi Ion Toderaşcu, Editura UAIC, Iaşi 1997, din care vom extrage informaţiile pentru acest articol).

De ce aceste detalii ? Pentru a reliefa şi a aduce în memoria celor de azi, rolul Casei Regale a României în dezvoltarea culturii şi ştiinţei la Iaşi, prin construirea Palatului de la Copou care se înscria în rândul  Universităţilor europene, atât prin monumentalul  edificiu dar şi prin anvergura internaţională a numeroşilor săi profesori din epocă, dintre care menţionăm doar pe A.D. Xenopol, Al. Philippide şi Dragomir Hurmuzescu.

Să reamintim că  UAIC din Iaşi a fost de la început o Universitate de tip humboldtian şi  până în jurul anilor 1920, conform documentelor, nu a numit profesori decât dintre cei  cu studii finalizate în Universităţi din Vestul Europei. Vechiul edificiu, cel de la înfiinţarea Universităţii de la 1860, se numea tot ”Palatul Universităţii”.

Localul fusese un vechi palat cantacuzin din secolul XVIII, care apoi, în prima jumătate a secolului XIX a devenit proprietatea lui Alecu Roset Roznovanu, fiind una din cele mai frumoase clădiri din oraş. Spaţiul de învăţământ al acestui “vechi palat” a devenit impropriu cu cele 26 de camere. Numai Biblioteca, cu depozitele ei de 40.000 de volume, ocupa cinci camere!

Modernizarea României

Regele Carol I a fost, de la începutul domniei sale (1866-1914), un susţinător discret şi  neobosit al dezvoltării învăţământului, ştiinţei şi culturii, ca elemente  esenţiale ale dezvoltării şi propăşirii naţiunii şi inteligenţei române. Memoriile sale şi corespondenţa cu tatăl său, fost prim ministru în guvernul cancelarului Bismarck, atestă această preocupare pe care o vom sublinia mai departe.

Scrupulozitatea însemnărilor sale  provenită din educaţia şi tradiţia occidentală în care s-a format, reprezintă elemente fundamentale pentru studiul, nu numai istoric al epocii sale, a ceea ce a însemnat strălucirea Casei Regale a României până în 1947, ci şi al istoriei fiecărui edificiu ctitorit de el în diferite oraşe ale ţării, care dăinuie, şi ne mândrim cu acestea până astăzi fiindcă  au fost şi au rămas la nivelul celor din Vestul Europei. Faptele acestea de cultură, de modernizare a României, sunt puţin cunoscute în ţară.

Noi abordăm în rândurile de faţă numai  contextul legislativ  şi semnificaţia Palatului Universitar de la Copou.

Astfel, în cadrul măsurilor de  modernizare a structurilor fundamentale ale statului, a instituţiilor publice, în iunie 1882 a fost promulgată Legea pentru înfiinţarea de edificii şi construcţii publice, prin care se aloca bugetul pentru ridicarea unor importante obiective aparţinânnd  ministerelor  de război, cultelor şi instrucţiunii, justiţiei (cazărmi, spitale militare, licee, biserici, Palatul de Justiţie, Imprimeria Statului ş.a).

Prevederile Legii din 1882 în domeniul învăţământului şi culturii au fost dezvoltate şi actualizate financiar prin Legea pentru construirea şcolilor secundare şi superioare şi a instituţiilor de cultură, dezbătută în Parlamentul României în anul 1886. În lista celor peste 30 de obiective figurau între altele: Liceele Internat din Bucureşti şi din Iaşi, Liceul  “Matei Basarab” din Bucureşti, Liceul ”Laurian” din Botoşani, ”Codreanu” din Bârlad ş.a.

Rubrica ”Universităţi şi institute de cultură” cuprindea: “Clădirea Universităţii din Iaşi cu institutele ei” dar şi   “Repararea Universităţii din Bucureşti” etc. Dezbaterile din Senat au prilejuit exprimarea unor puncte de vedere valabile şi astăzi, de exemplu, raportorul legii, V. A. Urechia, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, preciza:

”…dotarea învăţământului  secundar şi universitar cu localuri adecvate interesează nu numai şcoala română, ci însăşi naţiunea”, iar primul ministru I. C. Brătianu sublinia necesitatea unei instrucţiuni cât mai întinse pentru a ridica naţiunea noastră în rândul celor  “mai tari, mai luminate şi mai producătoare..”.

Se impunea o lărgire a accesului în învăţământul universitar, “astfel încât în facultăţi să se poată duce nu numai cine are bani, ci şi acela care are inteligenţă şi nu are mijloace materiale”.

Unui asemenea deziderat îi va răspunde şi noul Palat al Universităţii din Iaşi, pentru construirea căruia legea din 1886 aloca 2.000.000 lei, o sumă importantă pentru acea vreme. Devizul final la încheierea construcţiei va dubla suma alocată iniţial.

Palatul Universitar de la Copou

În ziua de 23 mai 1893, s-a desfăşurat festivitatea punerii pietrei fundamentale la clădirea noului Palat, în prezenţa principelui moştenitor Ferdinand, nepotul Regelui Carol I, viitorul Rege al României (1914-1927), însoţit de primul ministru, Lascăr Catargiu, de ministrul Cultelor şi Instrucţiunii, Take Ionescu, de alţi miniştri, personalităţi politice şi culturale.

În timp ce se ridica noul Palat, alte două edificii, a căror importanţă în viaţa spirituală a ţării nu se mai cere subliniată, se construiau şi se inaugurau la Iaşi: Liceul Internat (1895) şi Teatrul Naţional din Iaşi (1896).

Învăţământul şi viaţa culturală din fosta capitală a Moldovei se bucurau de atenţia cuvenită din partea celor mai înalţi factori politici ai statului, fapt atestat şi de pregătirea festivităţilor prilejuite de inaugurarea noului Palat al Universităţii din Iaşi.

Documentele de arhivă, relatările presei, cuvântările personalităţilor politice şi culturale de primă mărime, arată că aceste manifestări din zilele de 21-23 octombrie 1897 de la Iaşi s-au constituit într-o adevărată sărbătoare naţională prin prezenţa Regelui Carol I, a Reginei Elisabeta, a primului  ministru D. A. Sturdza, a lui Spiru Haret, ministrul Cultelor şi al Instrucţiunii, a numeroaselor personalităţi politice şi ştiinţifice din ţară şi străinătate.

Discursul Regelui Carol I la inaugurarea monumentalului Palat Universitar de la Copou (arhitect Louis Blanc) impresionează şi astăzi atât prin actualitatea ideilor expuse cât şi prin  sublinierea  importanţei evenimentului, “…nu numai pentru Iaşi, ci şi pentru România întreagă (…). Nu numai cu numărul soldaţilor şi cu dezvoltarea vieţii economice se măsoară astăzi puterea statelor. Un factor de căpetenie, poate cel mai însemnat, este gradul de cultură (…); ţara are trebuinţă de puteri noi, spre a asigura mersul neîntrerupt al dezvoltării noastre naţionale (…). Am încredere că Universitatea din Iaşi împreună cu sora sa din Bucureşti, aceste două făclii luminoase, vor răspândi scântei de viaţă sufletească asupra întregului neam românesc (subl.ns.).

Conducerea de azi a Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”, organizatoarea  exemplară a sărbătoririi Jubileului (1860-2010), a avut ideea de a marca momentul aniversar şi printr-o altă placă (al cărei text a fost conceput de  profesorul Ion Toderaşcu),  dezvelită festiv în ”Sala Paşilor  Pierduţi”, care înscrie pentru memoria publică: 26 octombrie 1860 – 26 octombrie 2010, 150 de ani de la inaugurarea solemnă a Universităţii din Iaşi, act istoric înfăptuit prin voinţa şi puterea a două mari personalităţi din veacul construcţiei naţionale româneşti, Alexandru Ioan Cuza şi Mihail Kogălniceanu.

Petre T. FRANGOPOL

Categorii
La zi trimitere stanga (cu foto)

A apărut pe tarabe, joi, numărul 38 al ziarului „Timpul”

A apărut pe tarabe, joi, numărul 38 al ziarului „Timpul”

Nu ratați cea de a 38-a ediție a săptămânalului „Timpul”, care a apărut pe tarabe joi dimineață.

„Timpul” este un ziar de atitudine, editat într-un format compact.

Printre secţiunile care se regăsesc în această publicaţie se află o amplă componentă de investigaţii, pagini de cultură, de opinii în care au semnat sau semnează, printre alţii, Mircea Cărtărescu, Ilie Șerbănescu, Florin Gabrea, Ana Blandiana, Alex Ștefănescu, Gheorghe Grigurcu, Rodica Palade și alte nume mari.

De asemenea, nu lipsesc pagini consistente de interviu, reportaj, economie, politică externă, sport, sănătate.

Categorii
Explicit La zi trimitere stanga (cu foto)

Mocănița, întoarsă de la fier vechi

Mocănița, întoarsă de la fier vechi

Oficialii au făcut, în sfârșit, un prim pas pentru reînvierea mocăniței hunedorene, care nu cu mult timp în urmă ajungea până la Govăjdia. Trenulețul de ecartament îngust mai are o șansă să fie repus pe șine, după ce a fost aruncat la fier vechi. Consiliul Local Hunedoara a aprobat deja asocierea cu Consiliul Județean Hunedoara și comuna Ghelari în vederea reabilitării, în comun, a obiectivului Mocănița Hunedoara-Govăjdia-Ghelari, iar acum vor să colaboreze cu Ministerul Turismului pentru accesarea de fonduri europene. Consilierii hunedoreni au răspuns, în sfârșit, apelurilor lansate de organizația nonguvernamentală „Salvați Mocănița Hunedoara”, o mână de inimoși care au făcut numeroase demersuri pentru reconstruirea acestui traseu turistic ce lega Ţinutul Pădurenilor de municipiul Hunedoara.

Aleșii locali au aprobat asocierea dintre Consiliul Local Hunedoara, Consiliul Județean Hunedoara și comuna Ghelari, în vederea reabilitării acestui spectaculos traseu pe care odinioară trecea mocănița ce mergea până la cariera de la Crăciuneasa, cu oprire în Govăjdia.

Acest lucru ar însemna reconstruirea căii ferate, care a fost tăiată și vândută la fier vechi, amenajarea podurilor distruse și consolidarea celor care au mai rămas în picioare.

„Considerăm că  prin această inițiativă pot fi demarate studiul de prefezabilitate și documentația tehnică, iar în colaborare cu Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului să putem accesa fondurile europene necesare”, a declarat consilierul local Dan Bobouțanu.

După întocmirea studiului, mai spune Bobouțanu, se va putea vorbi și despre costurile pe care le implică realizarea acestui important proiect.

Istorie vândută la preț de fier vechi

Calea ferată de ecartament îngust dintre Hunedoara și Retișoara (Ghelari) a fost prima cale ferată îngustă din Ardeal. Era cunoscută și după calea ferată minieră ardeleană sau calea ferată de interes local Hunedoara-Ghelari. Această cale ferată a fost realizată între 1859 și 1871 și apoi consolidată și prelungită până la Hunedoara, în 1900, pe baza unui proiect austriac.

Istoria este impresionantă. O dată cu creșterea cerinței minereului au crescut și costurile de transport al minereurilor, iar pe seama acestor scumpiri, autoritățile de la vremea respectivă au fost nevoite să înlocuiască vechiul sistem de transport cu un sistem mai eficient din punct de vedere economic.

În vara anului 1859 s-a început săparea unui tunel lung de 600 m, care lega mina subterană de la Ghelari cu valea Retișoarei, tunel care a fost finalizat în 1866. În același timp, în valea Retișoarei s-a construit o cale ferată cu ecartament îngust de 633 mm și lung de 790 metri.

Pe această linie au fost trași de cai vagoneții de minereu din mină până la rampa de încărcare, cu ajutorul căruia se descărca minereul la vale pentru cărăușii ce transportau minereul la aproape de 4 km la furnalul de la Govăjdia. Dar nici așa nu a fost tocmai bine.

În primul rând, era nevoie de mai mult minereu de fier pentru furnalul de la Govăjdia, iar în al doilea rând, pretențiile cărăușilor au crescut, așa că s-a grăbit extinderea liniei de la Retișoara la furnalul de la Govăjdia.

Pentru diferența de nivel de 260 de metri s-a construit o cale ferată cu ecartament îngust de 633 mm, lung de 5120 metri, împărțită pe trei porțiuni. În plus, existau două rampe pentru transfer de minereu din vagoanele care se aflau la un nivel superior în vagoanele la un nivel inferior, prima la Retișoara, iar a doua rampă la Nădrab.

Ultima porțiune de cale ferată a fost terminată în iulie 1871, fiind inaugurată și dată în circulație. După începerea construcției uzinelor de fier din Hunedoara, în anul 1882, transportul spre Hunedoara al cantității de minereu extrase din mina de la Ghelari nu se putea realiza cu sistemele existente și, în consecință, s-a propus construirea a unui sistem alternativ de transport al minereului din mina Ghelari la Uzinele de Fier din Hunedoara.

Inițial s-a mers pe utilizarea unui sistem de funiculare, iar construcția funicularului a fost terminată în anul 1884. Ulterior, s-a decis construcția celui de-al doilea sistem de funiculare, între Ghelari și Hunedoara, paralel cu cel existent.

Numai că nici acest sistem nu s-a dovedit eficient și, astfel, s-a construit „Prima cale ferată minieră din Ardeal”, cu stația finală de la Retișoara, unde se încărca minereul extras din mina din Ghelari în vagoane de cale ferată destinate furnalului din Govăjdia și UF Hunedoara.

Construcția extensiei de cale ferată îngustă între Govăjdia și Hunedoara a început o dată cu primăvara anului 1899, iar contractul de construcție a fost încheiat cu firmele austriece constructoare de căi ferate „Gfrerer”, „Schoch” și „Grossman”.

Linia pornea de la Hunedoara, trecând peste valea Zlaștiului, de aici trecând prin tunelul Cățănaș de 747 m și ajungând în valea Govăjdiai, iar de aici urca la Retișoara. Linia originală între Retișoara și Govăjdia a fost modificată, lărgindu-i ecartamentul de la  633  mm pentru vagoneții trași de cai la 760 mm al locomotivelor cu aburi. Traversele erau făcute din stejar, cu lungimea de 1,5 metri și  înălțimea de 12 cm.

Această linie cu specific exclusiv montan are trei tuneluri: cel mai lung este de 747 metri, al doilea de 42 metri și al treilea de 44 metri. Această linie a contribuit la dezvoltarea spectaculoasă al furnalului de la Govăjdia, respectiv Uzinele de Fier din Hunedoara, și a adus un plus de valoare zonei Hunedoarei, Govăjdiei și Ghelariului. Modificarea și extensia liniei s-au dovedit a fi rentabile din punct de vedere economic în privința celor două fabrici de fier de la Govăjdia și Hunedoara.

În anii ’80 s-au înlocuit vechile vagoane și locomotive cu aburi cu locomotive diesel-hidraulic de 450 cai-putere. Iar activitatea era intensă. De exemplu, la depoul din Hunedoara lucrau până în 1990 peste 120 persoane în diverse meserii, respectiv mecanici, lăcătuși sau manevranți.

În 1990 s-a sistat serviciul de călători, dar ocazional, la comandă, se mai făceau excursii cu vagoane de călători. Linia a fost folosită însă în continuare pentru transportul calcarului, talcului și dolomitei la fabrica din Zlaști și combinatul siderurgic din Hunedoara.

În 2001 s-au dezafectat 11 kilometri de linie dintre Zlaști și Crăciuneasa. Astfel, a rămas ultima porțiune de 2,3 km, între gara mică și fabrica de var din Zlaști care a funcționat până în 2007. În 2009 s-a trecut la casarea liniilor, a materialului rulant și a podurilor rămase.

În vara anului 2010, la solicitarea tinerilor din Hunedoara, Comisia pentru evaluarea monumentelor istorice din cadrul Ministerului Culturii a ieșit, în sfârșit, pe teren și a reușit să claseze drept monument istoric tot cea ce a mai rămas din calea ferată îngustă. Un motiv în plus pentru ca inimosul grup de inițiativă să se lupte în continuare pentru reconstrucția liniei mocăniței, în vederea dezvoltării turismului.

O mocăniță pentru dezvoltarea turismului

„O plimbare cu mocănița într-un peisaj care taie răsuflarea ar face toți banii. Străinii caută locomotivele cu aburi și peisajele sălbatice și ar face orice să ajungă aici și să se simtă bine. Linia în sine ar fi o atracție turistică, fiind prima cale ferată îngustă de pe teritoriul României. Sperăm că se va reliza acest obiectiv de importanță turistică”, au precizat reprezentanții organizației „Salvați Mocănița Hunedoara”.

Iar pentru sensibilizarea factorilor responsabili, a fost lansată și o petiție publică, intitulată „Să reconstruim traseul mocăniței Hunedoara-Govăjdia”.

„Reconstrucția traseului mocăniței de la Hunedoara-Gara Mică și până la satul Govăjdia ar aduce beneficii și turiști în zona Hunedoarei. De exemplu, turiștii pot fi preluați de la Castelul Corvineștilor și transportați până la furnalul de la Govăjdia. Mocănița ar uni spectaculos obiectivele turistice și ar aduce un plus de valoare Hunedoarei.

Un exemplu de succes este la Mokra-Gora din Serbia. Tot așa, aveau o rețea de cale ferată îngustă până în 1989, când s-a dezmembrat linia; în 2000, un grup de pasionați au pornit o acțiune de reconstrucție a liniei, iar la această acțiune s-au alăturat Ministrul Turismului din Serbia și autoritățile căilor ferate sârbești, pentru că și-au dat seama că, dacă reconstruiesc linia, atunci vin și turiștii și se va dezvolta și economia zonei.

Împreună au trimis armata să curețe terasamentul, au scos șinele și elementele necesare căii ferate din rezervele statului și au început reconstrucția liniei. Au achiziționat câteva locomotive și vagoane din România, care altfel sfârșeau la fier vechi, și au reînviat turismul.

Dacă s-ar reconstrui calea ferată îngustă Hunedoara-Govăjdia, atunci și zona Hunedoarei ar avea aceiași soartă ca și Mokra-Gora în prezent”, se arată în petiția lansată în spațiul virtual.

Acum mai este doar un pas care costă cel puțin 1,5 milioane euro: reconstruirea căii ferate pe unde a pufăit mai bine de un secol mocănița.

Carmen COSMAN

Categorii
opinii trimitere stanga (cu foto)

Ilie Şerbănescu: Datoriile publice, un fleac faţă de cele private!

Ilie Şerbănescu: Datoriile publice, un fleac faţă de cele private!

Întreaga Europă – şi ce să mai vorbim de America – stă pe un munte de datorii. Ar trebui de adăugat, datorii gata să explodeze!

Datoriile au depăşit chiar de multe ori valoarea PIB-urilor în nenumărate ţări şi, în mod extrem de grav, creşterea datoriilor surclasează creşterea veniturilor. De unde vine şi pericolul, căci aproape peste tot s-a ales să se trateze datoriile cu altele noi, şi mai mari!

Cât va ţine un asemenea tratament? Până când fragila ţesătură se va rupe! Nimeni deocamdată nu poate spune când şi cum. Dar nimeni aproape nu exclude că inevitabilul se va produce!

În general, se constată că, în problemele îndatorării globale – care a trecut în majoritatea ţărilor de limitele bunului-simţ în sine, căci pe cele ale rezonabilităţii economice le-a depăşit de mult –, îndatorarea privată şi excesele pe care aceasta le produce sunt tratate cu o uşurinţă condamnabilă (de parcă aceasta s-ar rezolva inerent prin însăşi natura ei privată şi n-ar constitui vreo problemă şi n-ar genera vreo problemă!), accentuându-se mereu şi mereu doar asupra datoriilor publice, dinamicilor, implicaţiilor şi gestiunii acestora şi încercându-se a se trece peste faptul că multe dintre probleme derivă din disfuncţii, nu ale sectorului public în sine, ci ale sectorului privat.

Ieşirea, indiferent dacă se va vrea sau nu şi indiferent de ce teorii savante vor fi puse pe rol, nu va putea consta decât într-o explozie inflaţionistă, fie provocată (caz în care va fi mai tolerabilă economic şi social), fie spontană (caz în care va fi extrem de invazivă economic şi social).

În fond, place sau nu place unora sau altora, criza actuală din ţările capitalismului matur este o criză a datoriilor, pentru că, în ultimă instanţă, a fost provocată de depăşirea cu mult a creşterii veniturilor şi preţurilor de către creşterea îndatorării.

Şi cum s-a încercat să se lupte împotriva acestei crize? Ignorându-se, de fapt, ceea ce a produs-o şi angajându-se datorii şi mai mari pentru a le astupa pe cele vechi! Nota de plată nu poate fi astfel decât amânată!

Şi o altă modalitate de achitare a facturii decât inflaţia nu există.

Este singura care are o anvergură globală, care atinge toţi actorii, chiar dacă îi loveşte mai tare tocmai pe cei nevoiaşi, dar – foarte important de subliniat – care, în mod inevitabil, îi pune la plată şi pe cei vinovaţi de crearea situaţiei, care, după cum a dovedit experienţa, nu consimt să achite ei factura, ba mai dispun şi de pârghiile de a se sustrage de la plată.

Ilie ŞERBĂNESCU

Categorii
Cultura trimitere stanga (cu foto)

Trista poveste a unui muzeograf

Trista poveste a unui muzeograf

Pe istoricul şi muzeograful Răzvan Ciucă l-am cunoscut cu mulţi ani înainte de evenimentele din decembrie 1989, pe când umbla prin toată România, dar, mai ales, în judeţul Ialomiţa, în căutarea vechilor unelte şi altor obiecte ţărăneşti, precum şi a maşinilor agricole ce nu mai aveau căutare, fiind înlocuite de cele moderne, şi riscau să fie transformate în fier vechi.

Pe atunci, Răzvan Ciucă mai mult visa, pentru că obstacolele ce i se iveau în cale erau uriaşe. Nu doar birocraţia, plagă a tuturor societăţilor, îi punea piedici, dar şi autorităţile, de obicei lovite cu leuca, nu înţelegeau ce l-a apucat sau se speriau de posibile represalii din partea celor aflaţi în funcţii mai înalte, care, la rândul lor, se temeau ca nu cumva să-i supere pe „nea Nicu” şi „ţaţa Leana”.

Visul lui Răzvan Ciucă era să întemeieze la Slobozia, adică în inima mănosului şi frumosului Bărăgan, un Muzeu al Agriculturii din România. Încet-încet, visul a devenit realitate.

Mai dificile decât achiziţionarea maşinilor agricole, şi chiar a celorlalte obiecte mai mici, erau depozitarea şi păstrarea acestora, fiindcă spaţiul pentru un muzeu încă nu se aprobase. Bun de gură, cu multă putere de convingere, a reuşit să le adăpostească prin diferite C.A.P.-uri şi I.A.S.-uri din judeţul Ialomiţa.

Însă abia în luna mai a anului 1990 a fost posibilă, prin decizia Prefecturii Judeţului Ialomiţa, înfiinţarea Muzeului Agriculturii din România, cu sediul la Slobozia. Tot atunci, acestei instituţii i s-a găsit şi un spaţiu, la intrarea dinspre Urziceni a oraşului.

La 25 martie 1996, de sărbătoarea Bunei Vestiri, muzeul, având ca domeniu de activitate agricultura şi arheologia industrială, iar ca arie de competenţă întreg teritoriul României, a fost deschis pentru public. Răzvan Ciucă nu s-a lăsat până când instituţia de la Slobozia nu a intrat între cele naţionale.

Astfel, conform Legii 311/8.07.2003, aceasta a primit titulatura de Muzeul Naţional al Agriculturii din România (MNAR).

Între timp, MNAR a fost afiliat la organisme internaţionale aparţinând de UNESCO: AIMA, SIEF, IOV. Ca o recunoaştere a prestigiului internaţional de care se bucură, Răzvan Ciucă a fost ales preşedintele Asociaţiei Internaţionale a Muzeelor de Agricultură (AIMA), iar România a dobândit dreptul de a organiza al XVI-lea Congres Internaţional al Muzeelor de Agricultură.

Astfel, Slobozia ar fi avut cinstea de a fi înscrisă în şiragul locurilor care au găzduit timp de 16 ani Congresele AIMA: Stockholm, Paris, Milano, Budapesta, Stuttgart, Praga, Novi Sad etc. Numai că, la 25 martie a.c., directorului Răzvan Ciucă i-a fost întocmită decizia de… pensionare.

Omul care a ctitorit la Slobozia o instituţie naţională este nevoit acum, printr-o lege absurdă şi prin intrigile autorităţilor locale, să renunţe la visul vieţii sale, pe care nu doar că l-a realizat, ci l-a şi făcut cunoscut în toată lumea.

Conducerea Consiliului Judeţean Ialomiţa (CJI) l-a pensionat forţat pe Răzvan Ciucă, pentru a-l numi – politic! – pe liberalul Gheorghe Petre, un necunoscut în domeniu, ca director interimar.

Fie vorba între noi, dacă Răzvan Ciucă nu şi-ar fi ales ca domiciliu Slobozia, nu s-ar mai fi creat acolo în vecii vecilor acest muzeu! Cu o mare şi firească tristeţe, cel izgonit din MNAR declară:

„Decizia CJI de a-l aduce pe Gheorghe Petre la Muzeul Naţional al Agriculturii este cea mai proastă din toate timpurile. A tulburat liniştea şi echilibrul unui muzeu aflat în plină dezvoltare, de anvergură internaţională. Nu patrimoniul MNAR este în pericol; în pericol este însuşi Muzeul Naţional al Agriculturii!”.

Aşadar, ca şi în restul ţării, la Slobozia nu contează dăruirea şi competenţa, ci doar gaşca politică din care faci parte! De parcă în Bărăgan ar ploua cu congrese internaţionale! Şi cum în ţara noastră domneşte absurdul, Prezidiul Asociaţiei Internaţionale a Muzeelor de Agricultură s-a întrunit recent la Chartres, în afară de preşedintele său, care nu a avut cu ce-şi plăti deplasarea în Franţa!

Poate că Răzvan Ciucă ar fi putut face rost de bani, dar cui să-i reprezinte interesele, dacă nu mai e directorul MNAR?

Astfel, cu complicitatea Consiliului Judeţean Ialomiţa, România s-a mai făcut încă o dată de râs, iar deocamdată acest congres a rămas în coadă de peşte, cum nu s-a mai întâmplat niciodată!

Adrian BUCURESCU

Categorii
Reportaj trimitere stanga (cu foto)

Valea Izei, bună de pus la rană

Valea Izei, bună de pus la rană

Biserica din Ieud – frescă

Biserica Veche din Deal de la Ieud a fost ctitorită de nobila familie locală Balea la începutul veacului al XVII-lea şi a fost inclusă în anul 1999 de UNESCO pe lista monumentelor cu valoare de patrimoniu cultural mondial, împreună cu alte şapte biserici de lemn din Maramureş. Biserica din comuna Bogdan Vodă, datată la 1718, a fost declarată monument istoric prin Legea nr. 5/2000 privind aprobarea planului de amenajare a teritoriului naţional.

Unul dintre cele mai cunoscute sate maramureşene, Ieud, este situat pe Valea Izei, între Sighetul Marmaţiei, Vişeu şi Borşa, mai precis, pe unul dintre afluenţii râului Iza, numit Ieud. Numele pârâului şi al satului provine din dacicul I-OID „Pe (cu) Apă” (cf. albanezul ujt „apă”; rom. ud).

Chiar înainte ca drumul de la Şieu să ajungă în comuna Bogdan Vodă, un drum o ia spre miazăzi, ducând la Ieud. Sunt peste 4.000 de locuitori în acest sat, care se întinde mulţi kilometri de-a lungul văii râului Ieud către Munţii Ţibleş. Este atestat documentar în anul 1365 şi a fost domeniu al voievodului Balc, nepotul lui Dragoş Vodă.

Bogdan şi Balc

Istoria Ieudului este strâns legată de evenimentele ce au dus la întemeierea şi independenţa Moldovei. Astfel, Bogdan, voievod al Maramureşului din anul 1342, intră în conflict cu regele Ungariei şi, după 17 ani de rezistenţă, hotărăşte să treacă munţii chiar în anul 1359, când moare voievodul Sas, fiul lui Dragoş Vodă.

Bogdan învinge oastea lui Balc, urmaşul lui Sas, devenind întâiul voievod al Moldovei independente, care până atunci se aflase sub suzeranitatea Ungariei. Satul Cuhea sau Cuhnea îi aparţinuse lui Bogdan Vodă, căruia astăzi îi poartă numele.

Învins de Bogdan, Balc trece munţii în Ardeal şi cere ajutorul regelui ungar Ludovic I, dar armata regală este înfrântă de oştile lui Bogdan. Balc va primi însă, ca recompensă pentru fidelitatea lui, domeniile lui Bogdan, între care şi Ieudul, iar în anul 1365, şi conducerea voievodatului Maramureşului, aflat în acest răstimp în stăpânirea nepoţilor lui Bogdan, Ştefan şi apoi Ioan.

Balc va conduce Maramureşul timp de 30 de ani, în dublă calitate de voievod şi comite, răstimp în care populaţia şi cnejii se vor obişnui cu structurile feudale, făcându-se astfel trecerea lină la structura de comitat. Cnejii maramureșeni vor face alianţe şi căsătorii cu membri ai nobilimii ungare, iar unii dintre ei se vor integra acesteia, trecând la catolicism.

Balc a continuat totuşi politica tradiţională de autonomie a Maramureşului, iar spre sfârşitul veacului al XIV-lea s-a împăcat cu moldovenii, unii dintre ei fiindu-i rude, şi a făcut chiar o alianţă cu aceştia.

Biserica din Bogdan Vodă

Comitatul Maramureşului, continuatorul voievodatului, a păstrat un oarecare grad de autonomie şi în veacurile care au urmat, mai ales că în fruntea lui s-au aflat cel mai adesea comiţi de origine românească.

La vechea Cuhne

Fosta aşezare Cuhea sau Cuhnea, actualmente comuna Bogdan Vodă, este situată pe Valea Izei, în partea de sud-est a Maramureşului, la 100 km de municipiul Baia Mare şi 50 km de Sighetul Marmaţiei, la o altitudine medie de 400 m.

În acest ţinut valea se lărgeşte puţin, iar dealurile mai joase comparativ cu împrejurimile muntoase, dar ajungând la 600 m altitudine, şi mai puţin împădurite, demonstrează o activitate economică intensă încă din Evul Mediu.

Aici se varsă pârâurile Ieud şi Valea Satului în râul Iza. Săpăturile arheologice din zonă au relevat existenţa aşezării încă din Epoca Bronzului, dar şi din epoca ulterioară a fierului.

Cu numele de Cuhea, localitatea a fost menţionată pentru prima oară la leatul 1352. În vechile documente mai este trecută şi sub denumirile de Kohnya sau Kuhnya. A fost pentru un răstimp locul de reşedinţă a voievozilor români din Maramureş.

În acel timp au fost ridicate o fortificaţie pe malul înalt al Izei, dinspre miazăzi, şi o biserică de piatră în lunca Izei, ale căror ruine se mai pot vedea şi astăzi. Ultima năvălire a tătarilor din 1717 a trecut prin foc bisericile de lemn din Maramureş, atunci arzând şi biserica de lemn din Cuhea.

Aici, pe locul vechii biserici, a fost ridicată actuala biserică de lemn din Bogdan Vodă, la 1718, specifică arhitecturii maramureşene. Din păcate, această biserică, una dintre cele mai frumoase din judeţ, nu a putut fi inclusă pe lista patrimoniului mondial, întrucât lângă ea s-a construit una nouă, iar regulamentul UNESCO nu permite amplasarea construcţiilor noi într-o zonă de protecţie de 100 m.

E de menţionat că biserica nouă nu este singura construcţie din perimetrul de protecţie, pentru că în această zonă se află şi case. Nu e prima oară când ne dăm cu stângul în dreptul! Vechea biserică este din lemn de brad, are o bogată colecţie de icoane zugrăvite pe lemn şi sticlă în stil maramureşean şi un scaun arhieresc sculptat.

Pe lângă această biserică şi ruinele pomenite mai sus, un alt obiectiv cultural din sat este grupul statuar Bogdan Vodă, opera sculptorului Ioan Marchiş.

„Săm întru dulce suflet”

Prin frumuseţea ei exterioară, împodobită  înăuntru cu cioplitura consolelor şi cu culorile vii ale picturii murale, biserica de lemn din Dealul Ieudului reprezintă un vârf al artei şi tehnicii de a construi biserici de lemn în Maramureş. Valoarea ei este întregită de un ansamblu pictural de cea mai bună calitate, fiind cea mai reprezentativă operă a cunoscutului zugrav itinerant local Alexandru Ponehalschi.

Însă Ieudul străluceşte, mai ales, prin celebrul codice care-i poartă numele şi care a fost găsit aici. A fost datat, după textul din prima pagină, la anul 6900 de la Adam, adică anii 1391-1392. Considerat cel mai vechi text scris în limba română, preţiosul manuscris cuprinde Legenda Duminicii şi două omilii legate de Joia şi Duminica Paştelui şi este păstrat în Biblioteca Academiei Române.

Iată cam cum suna limba română în veacul al XIV-lea:

„Însă ciri va spune tăriile lui Isus, audzite vor fi toate laudele? Şi se pare acmu cumu se cade burătatea aceştii dzile şi a cânta şi a slăvi puteriei sale? Că neispitite sînt judecările aceastea şi se agiunseră cărările lui Isus. Ieri eram înturecaţ iară astădzi săm lumiraţ. Ieri întru suspin eram şi în plângeri, iară astădzi săm întru veselie şi în bucurie. Ieri eram întru puţin suflet, iară astădzi săm întru dulce suflet. Şi adever nespus iaste, fraţilor, măriia şi burătatea aceştii dzi! Că nime nu poate spure darul aceştii taine, că nu se poate spure cu adevăr mulţimea mariei lui Hristos şi ce e cătră noi dragoste şi mila sa şi ieşirea. Că izbăvire dat-au Hristos pre sire pentru noi, pentru toţ şi ne-au adus pre noi den moarte la înviere şi den tunerec la lumiră şi din robie la scumpărare şi din vrajbă la dragoste.”

Aceasta este „limba veche şi-nţeleaptă”, „dulce ca un fagure de miere”, pe care o alduia Mihai Eminescu!

Tulburătoarea pribegie a Capului Divin

În albaneză şi în dialectul aromânesc, kokă, respectiv cocă, înseamnă „cap”. De aici vine una dintre denumirile actualei localităţi Bogdan Vodă, aceea de Cuhea. Cealaltă denumire, Cuhnea,  provine din celebrul KOG-A-ION „Capul Magnificului”, ce se referă la capul tăiat al lui Orfeu, unul dintre cei mai mari profeţi ai geto-dacilor.

Sacru pentru toţi tracii, acest cap, ce se păstrase la Helis, prima capitală a lui Burebista, a fost dus de marele rege în noua lui capitală, ARG(H)E-DAVA „Cetatea Capului” (cf. rom. hârcă), în interiorul curburii Carpaţilor. De la acest toponim provine numele judeţului şi munţilor Harghita.

Capul Sacru a fost mutat mai târziu într-un templu de la Sarmizegetusa, ce devenise cea mai importantă cetate a Daciei. Spre a nu cădea în mâinile romanilor, în cursul războaielor cu aceştia, dacii au dus Capul Divin în teritoriul liber, actualul Maramureş, fiind păstrat la Cuhnea, probabil în fortăreaţa de care am pomenit mai sus. Cine stăpânea acest tezaur sacru stăpânea şi Maramureşul.

Astfel s-a întâmplat că, la plecarea din Maramureş, voievodul Bogdan a luat cu el în Moldova şi Capul cel Sfânt. Stăpânirea acestui odor sacru îi sporea, evident, prestigiul în faţa ostaşilor din Maramureş care l-au urmat în masă spre ţara căreia aveau să-i aducă independenţa.

O vreme, Capul lui Orfeu a fost păstrat la vechea biserică de la Neamţ, cu hramul Sfântul Ioan Bogoslovul, restaurată de Alexandru cel Bun.

De acolo a rămas şi obiceiul de a se păstra capetele răposaţilor în gropniţa Mânăstirii Neamţ. Desigur, istoria noastră mai păstrează încă multe enigme ce aşteaptă să fie dezlegate.

Adrian BUCURESCU
Foto: Florin EȘANU

Categorii
La zi trimitere stanga (cu foto)

Antimaterie pentru 16 minute

Antimaterie pentru 16 minute

Atomi de antimaterie, de antihidrogen, au fost capturați timp de peste 16 minute, în cadrul unui experiment realizat la Centre Européen de Recherches Nucléaires (CERN) din Geneva.

„Putem să ținem captivi atomi de antihidrogen timp de 1.000 de secunde”, un timp „suficient de lung pentru a începe să îi studiem”, a declarat Jeffrey Hangst de la Universitatea Aarhus din Danemarca, în numele participanților la experimentul ALPHA desfășurat în cadrul CERN.

Potrivit cercetătorilor, experimentul va facilita studierea de către specialiști a antimateriei.

Antimateria este de observat deoarece toți atomii de antimaterie se anihilează la contactul cu materia, producând o cantitate uriașă de energie.

Un atom de hidrogen este alcătuit dintr-un proton cu o sarcină electrică pozitivă și un electron negativ.

În cazul antimateriei, un atom de antihidrogen este alcătuit dintr-un proton negativ (antiproton) și un electron pozitiv (pozitron).

Categorii
Cultura trimitere stanga (cu foto)

De la România profundă la România codașă

De la România profundă la România codașă

Ultimele statistici europene (testele PISA) plasează din nou România pe un loc codaş la educaţie, pe locul 49 din 70 de ţări care  au participat la acest exerciţiu internaţional. Aceste teste au arătat că 40% din elevii  români au dificultăţi în citirea unui text, iar 47% au  abilităţi reduse la aritmetică, mai exact, la citit şi socotit.

La ultimul test PISA din 2006, când a avut loc evaluarea pe ştiinţe, România s-a situat pe ultimul loc în Uniunea Europeană  şi pe locul 47 din cele 57 de ţări participante, în urma unor ţări ca Iordania şi Thailanda.

Cu alte cuvinte, batem pasul pe loc la educaţie. Ministrul Daniel Funeriu a declarat că ultimul test a avut loc înaintea venirii sale la conducerea Ministerului (2009), iar noua Lege a Educaţiei Naţionale, în concordanţă cu standardele internaţionale, a intrat în vigoare abia la 9 februarie 2011.

Statisticile arată fără echivoc că în România va trebui schimbată  mentalitatea  faţă  de a învăţa a elevului, ca o soluţie fundamentală a îmbunătăţirii sistemului de învăţământ, din păcate, privit deocamdată de slujitorii ei, nu patriotic, fiind vorba de viitorul României, ci  prin prisme contaminate grav de politic, sindicalism ieftin (salariile mici, care sunt, da,  o problemă, dar care există şi în alte ţări !) etc.

În Franţa o zicală este plină de tâlc: „Dacă vrei să îl educi pe Jacques, începi cu grădiniţa”. Semnatarul acestor rânduri îşi aduce aminte şi azi cum, la începutul clasei a II-a primare (1942), învăţătorul ne-a spus în repetate rânduri nouă, elevilor, că nu vom trece clasa dacă nu vom şti  să citim curgător, nu vom şti tabla înmulţirii şi una-două poezii pe de rost.

În SUA poţi promova clasele gimnaziale, dar nu obţii certificatul de absolvire, obligatoriu pentru a trece într-o formă superioară de învăţământ, dacă nu ai cunoştinţele necesare de limba engleză şi  nu cunoşti istoria SUA.

La noi ajungi student la Politehnică (numeroase cazuri concrete!) fără să ştii să citeşti, să scrii şi să te exprimi corect româneşte, să cunoşti fracţiile, regula de trei simplă, fără a mai aminti de noţiuni elementare de algebră, geometrie şi de fizică.

Istoric, şcolile publice au deschis accesul la educaţie al elevilor în secolul al XIX-lea, învăţarea abilităţii de a citi şi socoti (the literacy în englezeşte), alfabetizarea în traducere liberă, fiind, în fond, un set de îndemânări pe care un elev şi le însuşea pentru toată perioada vieţii pentru a putea accede mai departe la o serie de cunoştinţe fundamentale care să îl ajute nu numai în munca sa, dar să îşi poată dezvolta şi diversifica cunoştinţele necesare în activitatea  ce urma să o desfăşoare în diferite domenii.

În civilizaţia occidentală industrializată, vechea alfabetizare a evoluat către abilitatea de a citi pentru a învăţa, altfel spus, capacitatea de a identifica, înţelege, interpreta, crea şi comunica cunoştinţele folosind materiale scrise.

Aceste abilităţi au devenit condiţii minime, obligatorii în procesul de educaţie al unui tânăr aspirant la un job de succes în oricare parte a lumii industrializate de astăzi.

De aici preocuparea OECD (Organisation for Education, Economic Co-operation and Development) de a lansa proiectele de teste internaţionale pentru a compara nivelul sistemului de educaţie al diferitelor ţări, cum pregătesc forţa de muncă pentru necesităţile unei economii integrate europene şi nu numai.

Să încercăm să înţelegem acest mecanism căruia în România nu i se dă până astăzi  nici o atenţie, de aceea sistemul românesc de învăţământ este în continuare bolnav şi, ca la o competiţie sportivă, nu poate depăşi poziţia sa codaşă în testele internaţionale.

Testele PISA

Nu ne propunem să intrăm în detaliile tehnice ale alcătuii testelor de care se ocupă experţii organizației europene împreună cu colegii lor din fiecare ţară participantă. Dar este bine să ştim că astăzi standardele internaţionale de educaţie nu mai aparţin unui oraş sau unui anumit stat, ci acelor sisteme de învăţare din indiferent care ţară, care obţin rezultatele finale cele mai bune.

Testele internaţionale lansate în anul 1960 ilustrează cel mai bine evidenţierea modului de a înţelege modul cum diferite sisteme de educaţie din întreaga lume  înţeleg să abordeze  procese asemănătoare de asimilare de către elevi a unor  cunoştinţe fundamentale care să le dezvolte acestora o gândire critică, independentă de manual, de a înţelege situaţii noi, concrete, din viaţa de zi cu zi şi să le rezolve creator, ceea ce denotă o anumită dezvoltare intelectuală şi dorinţă de performanţă.

Ultima generaţie de teste a fost lansată în anul 2000 cu testul PISA (Program for International Student Assessment – Programul pentru Evaluarea Internaţională a Elevilor). Alte programe lansate de OECD sunt PIRLS (Progress In Reading Literacy Study) şi TIMSS (Trends In Mathematical and Science Study).

Acestea trebuie să fie înţelese şi aplicabile într-un  context care depăşesc graniţele culturale şi lingvistice, deci care să poată fi clar enunţate, măsurate şi evaluate  în mod egal, indiferent de stat. Astfel, panelul de experţi internaţionali a stabilit pentru testul PISA cadrul abilităţii de a scrie şi de a socoti prin trei dimensiuni corelate între ele:

1. cunoștințele sau structura  cunoştinţelor pe care elevul trebuie să le posede;

2. competenţele pe care elevul trebuie să  şi le însuşească şi să le poată folosi;

3. contextul în care elevii vor fi puşi în faţa unor probleme din viaţa cotidiană la care trebuie să răspundă.

De exemplu, elevii la cel mai înalt nivel de competenţă (nivelul 5) al Scalei PISA, care începe de la 1, trebuie să fie capabili să localizeze şi să folosească informaţii care să le permită interpretări detaliate ale unei situaţii pe care să o evalueze critic, să construiască ipoteze şi să folosească concepte care să fie contrare celor aparent aplicabile la prima vedere.

Aceasta înseamnă un înalt grad de dezvoltare a unei gândiri independente, bazată pe exerciţii de matematică şi de logică, mai ales aplicaţii ale diferitelor situaţii luate din viaţa reală.

Elevul trebuie să înveţe încă din şcoală să se detaşeze de text, de manual şi să îşi canalizeze curiozitatea şi dorinţa de îmbogăţire a cunoştinţelor într-un mod de exprimare personal (nu copiind de pe Internet), de exemplu, în elaborarea  unei  lucrări anume.

În contrast, elevul de la nivelul de competenţă 1 al Scalei PISA, unde se situează majoritatea elevilor români ca performanţă, reuşesc doar să citească texte standard şi să folosească cunoştinţe care nu îi califică pentru ocuparea unui loc de muncă corespunzător pe piaţa muncii, exact ceea ce Banca Mondială sublinia într-un raport din anii trecuţi, că economia românească are de suferit din cauza slabei calităţi a învăţământului

Ultimele teste PISA din 2009, de care am amintit la început, aşa cum sunt analizate (A. Schleicher, Assessing Literacy Across a Changing World, Science – USA, vol. 328,  p. 433, 2010), marchează pentru prima dată evaluarea competenţei elevilor, a abilităţii acestora de a   folosi computerul nu numai în clasă, ci şi în cadrul şcolii sau al judeţului, dar şi la nivel naţional şi internaţional.

Altfel spus, evaluarea nu numai a ceea ce elevul cunoaşte, ci de modul cum sistemul de învăţământ a contribuit la progresul cunoştinţelor şi gândirii elevului,  între două teste care au loc la fiecare trei ani. Aşa cum am văzut, elevul din România nu a progresat. Să sperăm deocamdată.

Ce ar trebui făcut

Reevaluarea curriculei (programei analitice preuniversitare), cu scopul explicit de a îmbunătăţi actul de predare al ştiinţelor exacte, matematica, fizica, chimia şi biologia pe tot parcursul educaţional al oricărui elev, este un imperativ al momentului actual.

Principiile generale sunt cunoscute, ele au fost definite în cadrul Comisiei Prezidenţiale pentru analiza şi elaborarea politicilor din domeniile educaţiei şi cercetării.

Mai exact, ce trebuie să ştie elevii atunci când  absolvă un anumit ciclu de învăţare, sau, cum cer testele internaţionale, ce competenţe trebuie să stăpânească.

Nu este o treabă simplă, realizabilă de la o lună la alta, această schimbare de sistem ce trebuie implementată, inclusiv elaborarea de noi manuale, care să conducă la creşterea calităţii învăţământului.

Nu trebuie să ne pripim. Trebuie schimbată mentalitatea de învăţare a elevului, dacă se doreşte ca acesta să fie competitiv pe piaţa muncii. Şcoala este o componentă esenţială a gradului de civilizaţie şi constituie singurul loc al deprinderilor intelectuale şi sociale, al excelenţei profesionale a viitorilor cetăţeni ai României.

Cum pot deveni tinerii de azi buni profesionişti, creatori de ştiinţă şi tehnologii, dacă experienţa învăţării este percepută diferit de ei (plictiseală, lipsă de sens etc.), dacă nu vor să înveţe matematica, fizica, chimia, biologia, dar doresc să promoveze bac-ul,  să obţină o licenţă care să le deschidă o perspectivă pe piaţa muncii globale, ce are nevoie de  tineri competenţi cu o pregătire pe care numai şcoala le-o poate da?

Implicarea mai susţinută a profesorilor (a căror salarizare decentă trebuie rezolvată), dar şi a părinţilor, va deveni un element crucial în anii care urmează pentru îmbunătăţirea calităţii învăţământului din România.

Petre  T. FRANGOPOL

Categorii
trimitere stanga (cu foto) Util

Renault, Siemens, Schneider și Electrica încearcă mașini electrice în România

Renault, Siemens, Schneider și Electrica încearcă mașini electrice în România

Deși alte țări au deja o rețea bine pusă la punct a stațiilor de încărcare a automobilelor electrice, România face abia în 2011 primii pași firavi în acest domeniu. Cu ocazia Zilei Internaționale a Mediului, Renault, Schneider Electric, Siemens și Electrica au semnat primul parteneriat pentru mobilitate electrică în România.

Renault România demarează „Programul de Conectare a Vehiculelor Electrice – Parteneriat pentru o mobilitate cu zero emisii”, prin care vizează crearea unui grup de parteneri pentru dezvoltarea infrastructurii necesare vehiculelor electrice în România. Primele trei contracte din cadrul acestui program au fost semnate cu Electrica, Schneider Electric și Siemens, cu ocazia Zilei Internaționale a Mediului.

În perioada următoare va urma semnarea altor parteneriate cu companii implicate în domeniu. Prima etapă prevăzută în cele trei acorduri constă în înființarea unei echipe comune de lucru.

Compus din experți din partea Renault și reprezentanți ai celor trei companii, grupul de lucru mixt va dezvolta în următoarele trei luni un plan complet și viabil pentru implementarea și întreținerea rețelei de încărcare pentru vehiculele electrice.

Evident că este vorba de un proiect redus, de tip pilot, pentru că ponderea acestor mașini în România este aproape inexistentă.

„Automobilele electrice sunt o idee veche ce renaște”

Cu ocazia acestor discuții, Cristian Secoșan, Chief Executive Officer Siemens, a pus accentul, citat de site-ul masini.ro, pe viziunea Siemens în domeniul mobilității electrice în România:

Renault Fluence

„Infrastructura de încărcare a zilei de mâine trebuie să înceapă astăzi. Automobilele electrice sunt o idee veche ce renaște și vor determina noi și interesante alianțe. Cu ocazia Zilei Internaționale a Mediului, pornim pe drumul mobilității electrice la inițiativa Renault, urmărind să devenim pionierii acestui domeniu în România. Siemens combină expertiza sa din domeniile Energie, Mobilitate și IT pentru a contribui activ la dezvoltarea autoturismelor electrice. Mașinile electrice vor funcționa doar dacă infrastructura necesară, adică un sistem de stații electrice de încărcare, va fi disponibilă la scară largă. Pentru aceasta este nevoie de o abordare integrată, care să permită interacțiunea eficientă a mașinilor electrice cu centrele de operațiuni și cu rețelele electrice inteligente”.

Alianța Renault-Nissan și mașinile nepoluante

Împreună cu Nissan, Renault are ca obiectiv să devină liderul în mobilitate şi zero emisii, și anume primul constructor de mașini care să vândă o gamă completă de vehicule electrice la un preț accesibil pentru un număr cât mai mare de persoane.

Anul acesta va fi un capitol decisiv din istoria Renault prin lansarea a trei modele electrice, Fluence Z.E., Kangoo Z.E. și Twizy, urmate de Zoe în 2012.

Până în prezent, la nivel mondial, Alianța Renault-Nissan a încheiat mai mult de 90 de parteneriate cu orașe, organizații, alți parteneri-cheie pentru a pregăti piețele și infrastructura necesară pentru o adoptare de succes a mașinilor electrice în lume.

Obiectivul Alianței Renault-Nissan este de 1,5 milioane de mașini electrice vândute la nivel global până în 2016. Începând cu anul 2015, Alianța va avea o capacitate de producție de 500.000 de vehicule pe an, informează site-ul masini.ro.

În România, la finalul lunii aprilie 2011, Renault a organizat primul Roadshow 100% electric. Timp de cinci zile, reprezentanții mass-media și partenerii Renault au avut ocazia să testeze modelele Fluence Z.E. și Kangoo Z.E. printr-o serie de încercări dinamice organizate în zona centrală a Bucureștiului, în condiții de trafic normal.

Viitorul sună electric

Companie specializată la nivel global în managementul energiei, cu operațiuni în peste 100 de țări, Schneider Electric oferă soluții integrate pentru diverse segmente de piață, deținând poziții de lider în domeniul energiei și al infrastructurii, al proceselor industriale, automatizărilor în construcții și al centrelor de date sau rețelelor.

Schneider Electric are o prezență extinsă și în domeniul aplicațiilor pentru segmentul rezidențial. Cei peste 110.000 de angajați ai companiei lucrează pentru a face energia sigură, realizând venituri din vânzări în valoare de peste 19,6 miliarde euro în 2010.

Autoturismele electrice vor beneficia, în special, de pe urma anilor de experiență ai Siemens în domeniul producției și dezvoltării de motoare electrice și convertizoare. În prezent, peste 1,5 milioane de motoare electrice sunt construite în fabricile Siemens AG anual.

În plus față de dezvoltarea de componente pentru autoturisme, alți factori decisivi pentru succesul pieței electromobilității vor include rețelele de distribuție de energie inteligente și soluțiile pentru punctele de încărcare.

Adrian Robert BĂLAN